1. Perspectivele portavioanelor într-un conflict dintre marile puteri

Generalități

            Portavioanele încă mai sunt considerate drept un mecanism eficient de proiectare rapidă a forțelor la distanță considerabilă, pentru a influența politico-militar, sau aplicare a forței asupra adversarului. Iar acest aspect este foarte bine elucidate în aceste referințe – https://edition.cnn.com/2019/04/23/europe/us-carrier-operations-mediterranean-sea/index.html, https://russian.rt.com/inotv/2019-04-24/CNN-SSHA-otpravili-v-Sredizemnoe.

            Vom scăpa cu vederea declarațiile de la bordul portavionului, care vin să fortifice imaginea și impactul scontat de prezența acestei forțe impunătoare a unei mari puteri în apropiere de arealul de interes al altei mari puteri, și vom încerca să înțelegem dacă cu adevărat portavioanele, la modul practic, sunt o forță cu impact militar valoros în posibila confruntare dintre marile puteri și justifică sursele financiare colosale cheltuite pe acestea în cadrul proiectării, construirii și exploatării.

            Un portavion, în sensul militar, este o navă de luptă concepută să fie o bază plutitoare de staționare și lansare a aeronavelor de luptă cu mentenanța respectivă al acestora, deci un aeroport plutitor cu mobilitate sporită. Istoria portavioanelor începe odată cu decolarea/aterizarea cu o aeronavă, pe data de 14.11.1910, de către pilotul din SUA Eugene Burton Ely de la puntea navei militare USS Birmingham, iar un prim portavion ar putea fi considerată nava militară britanică HMS Ark Royal, purtătoare de avioane cu capacitate de aterizare pe apă, care a intrat în dotarea Forțelor Navale Britanice în 1915. Aceste nave, cât și altele, care au fost utilizate în perioada primului război mondial au fost mai mult nave reconfigurate pentru lansarea aeronavelor și în esență nu erau portavioane în noțiunea modernă. O adevărată înflorire a dezvoltării și utilizării largi a portavioanelor în operații de luptă la mari distanțe de țărmurile proprii, și de o amploare deosebită a fost în perioada celui de al doilea război mondial și în perioada războiului rece. În timpul celui de al doilea război mondial și în condițiile dezvoltării tehnologiilor militare din perioada respectivă, portavioanele au demonstrat o eficacitate avansată, aspect care a permis ca aceste nave militare să devină ulterior apogeul prin care se determină capacitatea științifico-tehnologică și forța navală militară de suprafață a unei mari puteri globale.

Actualitate

            Astăzi cel mai mare operator de portavioane este SUA cu circa 11 portavioane de diferite generații (și aici nu luăm în calcul navele universale pentru desantare Wasp-class și America-class amphibious assault ship, care sunt și ele purtătoare de aeronave de luptă și au deja în cazul Wasp experiență practică în Siria de pe care au activat avioanele de generația a cincea F35), aflate în serviciu activ, fie aflate în construcție sau finalizare a perioadei premergătoare intrării în serviciul activ. Alte state fie au câte un portavion (Federația Rusă(FR) cu portavionul crucișător Amiral Kuznețov aflat la reparați și modernizare, deci inactiv, Franța cu portavionul activ Charles de Gaulle, mai există și nave portelicoptere, etc), sau au  două-trei cum este Marea Britanie, Italia, China, India, dar aceste portavioane nici pe departe nu sunt apropiate ca și capacități de portavioanele aflate în dotarea Forțelor Navale SUA. Cel mai modern și cel mai nou portavion al SUA, care este deja în dotare și se află în perioada formării grupului naval de însoțire al acestuia, este portavionul USS Gerald R. Ford. Astfel de portavioane vor înlocui treptat navele Nimitz class, care astăzi sunt nucleul navelor de tipul portavioanelor în SUA.  Portavionul USS Gerald R. Ford, lansat în 2017, este triumful tehnologiilor militare ale SUA în materie de portavioane și construcție de nave militare. Acesta, împreună cu aeronavele de la bord este deservit de un personal cu cifra de 4660 de oameni, costul de construcție a navei împreună cu costurile de proiectare, cercetare, etc., se ridică la circa 17,5 miliarde dolari SUA și asta fără a lua în calcul prețul exploatării cotidiene și de mentenanță, cât și prețul salarizării/întreținerii personalului, a tuturor sistemelor de armament și aeronave din dotarea acestui colosal portavion.  USS Gerald R. Ford nu prea diferă prea tare la exterior de navele Nimitz class, dar tehnologiile folosite sunt categoric de altă generație, care transformă această navă în ceva deosebit de eficient, portavionul are circa 90 de aeronave la bordul de 337 metri lungime, propulsat de doua reactoare nucleare și cu altă tehnologie de lansare a aeronavelor, noi sisteme de radiolocație și de automatizare a proceselor, de diminuare a personalului care deservește doar portavionul fără cel destinat aeronavelor de la bord, alte abordări tehnologice noi. Termenul de exploatare activă la o navă ca USS Gerald R. Ford  va depăși ușor 50 ani, iar ultimul comandant al navei se pare că încă nici nu sa născut. Alte portavioane din dotarea SUA, din generații anterioare decât USS Gerald R. Ford, sunt și ele extrem de costisitoare, iar aceste prețuri greu de perceput, suprapuse cu analiza eficacității acestor nave și este cel mai interesant subiect al întrebării-oare sunt necesare aceste nave în epoca actuală de revoluționare rapidă a tehnologiilor militare de atac și apărare?

            Utilizarea eficientă a portavioanelor în operațiile celui de al doilea război mondial, au impulsionat dezvoltarea ulterioară al acestora ca și instrument mobil de proiectare rapidă a unei forțe de atac masive la distanțe globale, treptat fiind revăzut și conceptul de utilizare al acestor nave în activitățile militare reieșind din realitățile evoluției noilor sisteme de armament. În acest sens, operațiile navale din perioada celui de al doilea război mondial, au elucidat treptat supremația aviației de pe portavioane contra navelor purtătoare de armament de artilerie, care nu puteau adecvat răspunde unui atac masiv al aviației dislocate la bordul portavioanelor, și aici istoria nimicirii super navelor de război germane și japoneze, dar și atacul japonez asupra bazei navale Pearl Harbor au fortificat multiplu încrederea că portavioanele sunt perspectiva dominării pe mare a unei mari puteri globale. Toate marile puteri globale au încercat a se dota cu portavioane în rivalitatea din perioada războiului rece, luând ca și reper de dezvoltare a portavioanelor conceptul eficienței acestora contra navelor de luptă purtătoare de artilerie. Însă treptat, odată cu dezvoltarea sistemelor de armament cu rachete, conștientizarea ineficienței tot mai evidentă a navelor purtătoare de artilerie și înlocuirea acestora cu nave purtătoare de rachete ca armament de bază de atac și apărare, a intervenit și încetinirea necesităților de a avea în dotare mult prea costisitoarele portavioane cu o eficacitatea scăzută contra navelor purtătoare de rachete. Uniunea Sovietică a construit și exploatat un număr foarte mic de portavioane (astăzi Federația Rusă mai avînd în dotare un astfel de portavion aflat la modernizare), încercînd să economisească și să obțină o eficiență cît mai sporită. În aceste căutări de a îmbina ieftinul cu eficiența, în URSS a apărut o combinație ciudată dintre o navă de luptă cu armament de rachete și portavion, fiind adoptate crucișătoare-portavion, iar logica acestora era că, pentru o astfel de navă combinată are necesitate de mai puține nave de luptă de însoțire și plus poate singură să execute anumite operații militare de atac și apărare fără aeronavele de la bord, mai având și posibilitatea de a se încadra într-un anumit cadru legal internațional, care ar limita portavioanele ce nu sunt concomitent și crucișătoare (spre exemplu în traversarea strâmtorii Dardanele). Totuși această combinație nu prea a ajutat URSS în construcția unei dominații pe mare și accentul a fost trecut pe dezvoltarea submarinelor (aspect valabil și la moment), iar deja actuala folosire al unicului portavion rus scos de la naftalină și exploatat în acțiunile din Siria, vine doar să demonstreze că FR a renăscut ca mare putere militară capabilă să proiecteze la necesitate forțe în orice teatru de operații. Dezvoltarea scăzută a portavioanelor în URSS, în afară de costurile ridicate, era cauzată și de atitudinea conducerii Forțelor Nvale a URSS față de acest tip de navă, care considera, mai mult fiind asta motivat de ”poziția pașnică” a URSS comparativ cu ”agresorii NATO” că portavioanele sunt de fapt arma de agresiune și ele nu pot fi eficiente contra navelor moderne purtătoare de rachete, astfel URSS având la dotare doar patru portavioane, din care astăzi mai există unul aflat la modernizare, iar perspectivele apariției unor portavioane noi în FR sunt foarte scăzute, deși ca proiecte pe hîrtie Rusia are cîteva modele cu perspective concepute încă în URSS.

În pofida faptului că, odată cu apariția unor nave purtătoare de rachete și astfel slăbirea capacităților portavionului cu  aeronavele sale de a fi tot atât de eficiente ca în perioada celui de al doilea război mondial, marile puteri nu au renunțat la acest tip de navă și treptat au revizuit cum pot aceste nave aduce eficiență și justifica cheltuielile considerabile. La acest capitol de reeficientizase a portavioanelor campion iarăși este SUA, care treptat a transformat portavioanele sale nu doar în aerodrom plutitor pentru avioane de vânătoare, dar și ca purtător de aeronave de bombardament cu muniție nucleară. Dar și aici, odată cu apariția și dezvoltarea (iar acum chiar revoluționarea) submarinelor nucleare, și a dotării acestora cu rachete ce pot opera la distanțe considerabile, apariția aeronavelor de bombardament strategice cu o arie de operații extrem de extinsă, iarăși a fost revăzută utilizarea portavioanelor. Astăzi operatorii de portavioane deja nu mai percep aceste nave ca pe ceva care pot aduce singure o eficiență deosebită în activitățile militare navale. Acestea sunt tot mai mult folosite ca instrument de proiectare a forțelor (mai ales aeronavelor de luptă) în timp rapid la distanțe globale, în cadrul unei grupări navale în teatre de operații locale și pentru a descuraja (inclusiv prin muniție nucleară) acțiunile agresive ale adversarului doar prin simpla prezență în apropiere a unei grupări navale cu centrul format dintr-un portavion (aici pot fi enumerate utilizarea destul de eficientă a portavioanelor în cadrul unei grupări navale în teatrele de operații din Vietnam, Cuba, Golful Persic, Kosovo, Siria, inclusiv activitatea considerată de SUA drept eficientă de descurajare a oponenților și încurajare a aliaților prin prezența periodică a grupărilor navale cu portavion în diverse zone globale-cum ar fi ultima prezență din Marea Mediterană). Acest tip de utilizare regândită a portavioanelor ca și grupare navală cu portavion, este cel mai eficient realizată iarăși de către SUA, dar și restul operatori cum ar fi Franța, Marea Britanie, Federație Rusă au demonstrat că, această nouă abordare de utilizare a portavioanelor doar în cadrul unei grupări navale, mai are încă perspective de prelungire a vieții unui astfel de navă cum este portavionul.