2. Perspectivele portavioanelor într-un conflict dintre marile puteri

Perspective

În urma celor expuse anterior, se poate de menționat, că portavioanele, mai ales în cadrul unei grupări navale, au o eficacitate practică demonstrată în conflicte locale, pentru impunerea la stoparea agresivității și în lupta contra terorismului, dar și pentru a proiecta rapid forțele în zonele de interese ale operatorului de portavioane, inclusiv pentru operațiuni de descurajare a oponenților. Aceste aspecte de utilitate a portavioanelor sunt incontestabil eficiente, dar această eficiență fie este nulă sau cu impact scăzut dacă vorbim de state (mai ales mari puteri) cu o puternică capacitate militară navală, aviație de luptă, apărare de coastă și apărare antiaeriană eșalonată. O grupare navală cu portavion este considerată de către operatorii săi drept ceva invincibil și gruparea respectivă va mai fi pentru mult timp un bun instrument de calmare rapidă în cazul unui adversar cu puține capacități militare, dar în cazul unui potențial conflict dintre SUA, NATO cu Federație Rusă sau China, aceste capacități de calmare prin gruparea cu portavion sunt ineficiente în mare parte și chiar pot transforma portavionul, inclusiv cel aflat în cadrul unei grupări navale, într-o țintă destul de ușoară pentru capacitățile moderne/multilaterale de lovire a adversarului.

Ca și exemplu de eficiență contra unui adversar apropiat ca putere militară cum este Federație Rusă sau China, vom analiza capacitatea unei grupări navale cu portavion, cum ar fi în cazul actualelor grupări navale ale SUA din Marea Mediterană în frunte cu portavioanele USS John C. Stennis și USS Abraham Lincoln. Bineînțeles că nu vom lua în calcul cazul când pentru atingerea scopurilor militare un stat sau altul vor utiliza toate componentele sale militare, inclusiv nucleare pentru anihilarea adversarului, pentru că în acest caz victoria va depinde de – tăria alianțelor dintre parteneri, pregătirea societăților din statele implicate, capacitatea de gestionare situației interne/externe de către elitele politice, capacitățile economice, științifice, resurse materiale și umane, deținerea de capacități militare inovative, de eficiența armelor nucleare în final, sau nimeni nu ști de ce încă. Vom lua ca și exemplu – că o grupare navală cu portavion ale SUA (mai puțin din alte state NATO deoarece capacitățile acestora pe zona de portavioane și forțe navale în general sunt mult inferioare celor ale SUA), sau câteva, au drept țintă potențială de acțiune teritorii ale Federației Ruse sau Chinei (aceste exemple le folosim pentru că în ultima perioadă NATO în frunte cu SUA pe de o parte și Federația Rusă, China, alte state pe de alta, sunt în relații tensionate și probabil fiecare din cei vizați iau, cu regret, în calcul și scenarii militare de rezolvare a divergenților, sperăm că nu este așa). Un portavion și grupul său de însoțire poate să se apropie de coastele adversare desigur că doar pe cale maritimă, iar adâncimea de acțiune a capacităților sale de lovire prin intermediul aeronavelor de luptă și a rachetelor de la bordul aeronavelor și navelor de însoțire, depinde de raza acestora de acțiune, dar și de mărimea teritoriului inamicului și a prezenței în aria de lovire a grupului naval cu portavion a infrastructurii civile și militare importante, care fiind nimicită poate aduce rezultatele militare scontate. Presupunem că portavioanele USS John C. Stennis și USS Abraham Lincoln cu grupurile sale de însoțire au ajuns cumva în Marea Neagră și au drept scop retragerea Federației Ruse din Crimeea, fie prin intimidarea cu aplicarea forței, fie prin aplicarea practică a forței asupra grupării militare a Federației Ruse din Crimeea și teritoriile adiacente, inclusiv crearea condițiilor necesare unei intervenții terestre.

În contextul celor expuse, merită atenție faptul, că atât Federația Rusă, cât și China, în ultimii ani, depun eforturi considerabile pentru  modernizarea forțelor armate și mai ales renovarea capacităților tehnice, iar succesele rusești în materie de submarine, război electronic, arme hipersonice, apărarea antiaeriană, aeronave de luptă, alte categorii de armament și muniții, sunt remarcabile și inovative, aducând pentru viitor o revizuire a necesității mai multor capacități militare încă actuale ca și adoptarea de alte concepte de ducere a operațiilor militare. Dar, la moment aceste tehnologii revoluționare sunt fie foarte puține în dotarea Federației Ruse, Chinei, fie sunt în proces de testare îndelungată pentru a permite fără probleme dotarea forțelor cu aceste noi arme și doar timpul poate demonstra cine în final va avea supremație tehnologică militară pentru un conflict convențional, nuclear sau de alt tip, astăzi această supremație fiind încă de partea SUA. Dar dacă să abordăm un posibil conflict convențional cu tehnologiile actuale, aflate în dotare și încă destul de eficiente, atunci cu actualele capacități aflate spre exemplu doar în Crimeea (https://www.segodnya.ua/regions/krym/v-minoborony-ukrainy-raskryli-dannye-o-gruppirovke-rossiyskih-voysk-v-krymu-1133245.html) atingerea scopurilor militare de către o grupare navală cu portavion sau câteva concomitent, au foarte puține șanse de succes, mai ales avînd cei din teritoriul atacat avantajul că pot să se alimenteze mai rapid cu muniții, resurse, etc, decît grupul naval aflat la mare distanță de capacitățile principale de aprovizionare și susținere.

Portavioanul USS John C. Stennis, care a finalizat în 2017 reparațiile și careva modernizări, fiind ceva mai nou decît colegul său de clasă USS Abraham Lincoln, poate avea în dotare în jur de 90 aeronave, cum ar fi  avioanele de luptă F/A-18 Hornet, F/A-18E/F Super Hornet, aeronave cu diversă destinație Boeing EA-18 Growler, Grumman E-2 Hawkeye, Grumman C-2 Greyhound, elicoptere Sikorsky SH-60 Seahawk, altele cum sunt drone sau pe viitor F-35 Lightning II, care vor înlocui treptat hornet-urile. Grupul naval cu portavion poate încadra între 8 și 10 nave de luptă și susținere logistică în cadrul grupului naval de însoțire, cum ar fi crucișătoarele Ticonderoga class, distrugătoare Arleigh Burke class, submarine nucleare multirol clasa Los Angeles sau unele noi Virginia class, nave de asigurare logistică, altele. Pentru atac asupra țintelor aeriene, maritime, terestre grupul naval va utiliza toate mijloacele deținute, iar adâncimea de aplicare depinde de raza de acțiune a mijloacelor respective, în cazul avioanelor Hornet, Super Hornet care ar putea acționa, în dependență de încărcătura cu muniții luată la bord, la distanța de pînă la 750 – 2000 km, rachetele de croazieră Tomahawk cu rază de acțiune care nu depășește 1600 km, rachete anti navă Harpoon, rachete anti-radiolocație HARM, alte modele. Grupul naval în afară de puternicul potențial de atac deține și un eficient sistem de autoapărare contra diverselor capacități de lovire aeriană, maritimă și subacvatică a potențialului adversar, printre care și sistemul integrat de atac și apărare AEGIS, mijloace antisubmarin și de luptă radioelectronică Astfel, se observă că grupul naval respectiv poate acționa asupra întregii infrastructuri a Crimeei (pe adâncimea teritoriului continental al Rusiei și a Chinei astfel de grupuri navale în general sunt aproape inutile) și atinge orice țintă, dar pentru ca avioanele din dotare să dețină măcar  o anumită eficiență de impact, acestea vor trebui lansate în acțiune măcar de la distanța de 500 km pentru a diminua posibilitatea complexelor apărării de coastă să anihileze eficient grupul naval, aspect care scurtează aria de acțiune a unui Hornet încărcat complet de la 750 km la 250 km, iar asta foarte mult scade posibila eficacitate al unui astfel atac aerian, iar distanța mare de la țărm se reflectă negativ asupra eficienței tuturor sistemelor de luptă și permite un timp de răspuns adecvat al celor de pe țărm.

Atacarea unui teritoriu ca Crimeea impune grupului naval cu portavion să poată trece prin strâmtorile respective în Marea Neagră, să treacă peste interceptarea grupului de către navele care patrulează în zona Mării Mediterene, aviația de luptă, să poată trece peste submarinele și navele de luptă aflate în dotarea Flotei Mării Negre a Forțelor Navale a FR, deoarece FR în cazul convingerii că grupul naval are intenții clare de atac va întreprinde măsuri etapizate de împiedicare ca grupul să ajungă în Marea Neagră. Grupul naval cu portavion este greu de nimicit, iar potențialii inamici nu au la moment destule forțe și mijloace pentru nimicirea completă a unui grup naval cu portavion, totuși grupul poate fi diminuat ca și capacitate chiar cu mult înainte de a ajunge în Marea Neagră, deoarece posibilii adversari ai grupului dețin mijloace pentru a acționa în largu-rile oceanului mondial, începând cu submarine nucleare ca Antei, special concepute pentru contracararea grupurilor navale respective și acum în proces de modernizare/dotare cu muniții mult mai eficiente, până la alte mijloace purtătoare de rachete anti navă. FR compensează lipsa unor grupuri navale cu portavion similare celor din SUA prin fortificarea rapidă din ultimii ani a sistemelor pazei de coastă și a capacităților de lovire prin rachete anti navă, aflate pe multipli purtători mici și cu mult mai ieftini decât portavioanele, și navele de însoțire al acestuia, cum ar fi navele mici purtătoare de rachete mai vechi Burevestnik, mai noi Karacut, Buian, submarinele Diesel-electrice Varșoveanka, multe nave fiind dotate cu rachete anti navă Kalibr, etc.

Aceste nave și rachetele, care mai vechi sau mai noi, sunt încă prea puține în dotare, dar au capacitățile necesare pentru a crea mari dureri de cap grupului naval cu portavion. Totuși aceste nave mici pot fi mai eficiente în proximitatea țărmului propriu grație completului mic de muniții de la bord, iar dacă să privim perspectiva nimicirii la mare distanță a grupului naval cu portavion dotat cu o excelentă apărare, atunci este destul de vizibil că nimicirea este puțin probabilă și cele mai mari probleme grupului naval îl poate, la moment, să le exercite submarinele Antei cu rachete Granit, Onix, sau Kalibr, plus aeronavele TU22 cu muniție respectivă anti navă, în final estimăm că grupul naval cu portavion va reuși să ajungă în apropierea țărmului adversar trecând cu pierderi multiple în Marea Neagră. Cel mai mare minus al adversarilor grupului naval cu portavion, care avantajează totuși grupul naval respectiv, este că noile tehnologii militare din dotarea trupelor adversare nu pot fi produse rapid și în cantitățile necesare unor operații de luptă de durată contra unui adversar tehnologic și logistic foarte puternic. Un alt mare avantaj al grupurilor navale cu portavion al SUA este numărul mare de astfel de grupuri, care la o anumită concentrare de câteva astfel de grupuri pe un teatru de operații nu prea pot fi nimicite de capacitățile deținute astăzi de potențialii adversari. Un singur grup naval, cu greu, dar poate fi nimicit, dar iată repetarea unei astfel de victorii este complicată și va semăna prea mult cu victoriile lui Pirus.

Pentru a putea să se apere, grupul naval va trebui permanent să manevreze în Marea Neagră și va fi impus să poată face față contra mijloacelor de lovire de pe țărm, cum ar fi complexele Iskander cu rază de acțiune de la 500 la 2500 km, complexele pazei de coastă Bastion cu raza de nimicire circa 600 km, Bal cu raza de circa 120 km și în final chiar dacă sa reușit a trece cu brio și fără pierderi (de pierderi nici nu se mai discută despre eficiență) atunci, pentru atingerea scopurilor, se va impune penetrarea apărării antiaeriene eșalonate a teritoriului țintă dotat cu complexe noi S400 și multe alte capacități antiaeriene eficiente cu rază mai mică de acțiune, plus la toate gruparea navală poate fi atacată și nimicită inclusiv cu mijloace de atac aflate pe alte teritorii adiacente sau chiar din adâncimea teritoriului FR, mai ales că rachetele Kalibr au demonstrat eficiență la mare distanță în Siria asupra țintelor terestre, dar la sigur că acestea dețin și bune capacități asupra țintelor maritime. Ca decizie de ultima șansă, nu sunt de neglijat și capacitățile nucleare de nimicire a unor grupuri navale cu portavion cum ar fi aeronavele TU 22 cu muniție respectivă, sau aceleași submarine care pot înlocui muniția convențională cu una  nucleară.

Scenariile expuse mai sus nu sunt unele care vor fi obligatoriu practicate de cei vizați și reflectă doar o opinie proprie al perspectivelor portavioanelor, fiind doar scenarii probabile, și ne dorim ca astfel de evoluții a situației să nu existe nici ca gânduri.

3. Concluzie

Efortul de apărare ale celor dislocați în teritoriul țintă al grupului naval cu portavion, este amplificat multiplu de capacitățile de suplinire a necesităților militare din alte teritorii ale statului țintă, iar grupul naval este limitat în muniții și suplinire cu alte capacități pierdute dacă privim limitările stocurilor avute la bord, care nu pot fi rapid completate. Suplimentar, chiar dacă grupul naval cu portavion este aproape perfect din punct de vedere al apărării proprii, acesta oricum va fi treptat deteriorat și diminuat ca și capacitate de atacuri interminabile până ca grupul naval să ajungă la destinație în Marea Neagră, unde grupul cel mai probabil va fi nimicit sau impus la stoparea acțiunilor de către complexele apărării de coastă și aviația de luptă. O anumită anihilare a capacităților din Crimeea spre exemplu poate fi doar prin repetarea rapidă a atacului de către alt grup naval sau câteva, pentru că cei din apărare nu au capacități prea multe de producere și suplinire mai ales a modelor de tehnică și muniții moderne, iar SUA deține concomitent operaționale cam 10 grupuri navale cu portavion modern dotate și foarte bine antrenate, dar pierderile și posibilul impact asupra țintei nu merită efortul. Aceste scenarii sunt valabile la moment, dar odată cu modernizarea trupelor ruse (și chineze desigur) cu capacități navale noi, cu sisteme antiaeriene moderne, dotarea cu rachete hipersonice, capacități de război electronic, submarine de generație nouă, inclusiv cu unele de tip autonom fără echipaj, dar și alte capacități noi și comparativ ieftine, toate combinate cu regîndirea utilizării eficiente a trupelor prin intermediul noilor procese automatizate de condicere, atacul convențional, chiar și masiv, asupra teritoriului unei mari puteri prin intermediul unui grup naval cu portavion este inutil și nu poate avea un succes pe măsură. Inclusiv modernizarea grupelor navale cu portavion cât și a mijloacelor acestora de atac, dotarea cu muniții hipersonice, oricum nu va permite atingerea unor scopuri militare în măsură să poată satisface scopurile inițial planificate, având în vedere modernizarea (chiar și lentă) capacităților de răspuns al țintei. Se evidențiază situația că ambele tabere, atât grupul naval cu portavion, cât și ținta grupului respectiv, vor avea mari probleme pentru a se anihila reciproc, iar aspectul supremației tehnologice și susținerii logistice bine organizată al grupului naval, foarte probabil că va permite acestuia să nu fie nimicit definitiv și parțial să atingă o parte din scopuri. Nimicirea completă a grupului naval cu portavion, astăzi este greu de realizat pentru orice putere militară și supremația parțială de moment al grupului respectiv este valabilă doar în condițiile dacă adversarul nu va reuși în timp util să suplinească și să substituie tehnica și munițiile învechite cu modele inovatoare noi (și aici spre exemplu FR șchiopătează mult din motivul pierderii anterioare a capacităților științifice și de producere combinate cu  profunde probleme economice, astfel inovațiile militare revoluționare oficial declarate, sunt prea departe pentru a fi produse rapid și în număr destul satisfacerii necesităților de apărare, iar timpul de la declararea acestor tehnologii până la intrarea lor masivă în trupe poate fi mult prea întîrziat – ca exemplu avioanele de generația a cincea F35 cu toate problemele acestora sunt din ce în ce tot mai multe primite în trupele SUA și aliaților acestora, pe când SU 57 este departe de a intra masiv în trupe, de altfel oricum toate taberele vizate sunt încă prea departe de a avea în dotare masiv și rapid modele noi de tehnică militară).

            Ca o concluzie asupra temei abordate, printr-o privire generală, se poate de subliniat, că perspectiva eficienței de folosire doar a grupurilor navale cu portavioane în confruntarea deschisă dintre marile puteri nu este viabilă chiar dacă luăm în calcul modernizarea aeronavelor, portavioanelor și a mijloacelor de atac convențional. Astăzi portavioanele sunt utile și vor mai fi încă pentru mult timp, pentru proiectarea rapidă a forței la distanțe globale și acțiune în cadrul unor conflicte locale, regionale, până navele de tipul portavionului, ca și aeronavele pilotate, vor fi treptat înlocuite cu capacități tehnice noi, care pot fi și mai rapid proiectate la distanțe considerabile cu puține resurse, autonome, hipersonice, de altă natură și cu mult mai puține riscuri de preț, și pierderi umane pentru operatorul acestor tehnologii. Cel mai probabil, reieșind din evoluția tot mai avansată a diverselor tehnologii și regîndire a utilizării forțelor militare, treptat portavioanele vor dispărea și vor fi înlocuite cu alte mijloace tehnice, cum la rândul său portavioanele au adus la dispariția navelor de luptă grandioase gen cuirasat, considerate invincibile și care sau dovedit ineficiente în confruntarea cu portavioanele în cadrul celui de al doilea război mondial.