Perspectivele apărării antiaeriene/antirachetă în conflictele moderne și de viitor

            Astăzi, în cadrul acțiunilor de luptă desfășurate în diverse teatre de operații, tot mai mult sunt preferate de către marile puteri intervențiile de la distanță prin intermediul aviației militare și a rachetelor de croazieră, persistând pericolul aplicării armelor nucleare. Pentru aplicarea acestora sunt folosiți diverși purtători ai avioanelor, cum sunt portavioanele, avioane de bombardament strategice cu rază mare de acțiune, iar a rachetelor aceleași avioane și diverse nave de suprafață sau subacvatice, inclusiv lansatoare de la sol. Avantajul acestor acțiuni ”de la distanță”, sunt că ele aduc pierderi considerabile și ”inteligente” adversarului doar unde se impune, fără a afecta prea mult populația pașnică, au impact mult mai diminuat asupra pierderilor umane proprii și respectiv nu trezesc repulsii prea mari în societatea statului care aplică forța. Suplimentar operatorii de la distanță demonstrează adversarilor și aliaților capacitatea superioară economică, tehnologică, disponibilitatea resurselor în proiectarea forțelor la mare distanță, astfel sporind descurajarea adversarilor și sporind imaginea proprie de forță care impune obligatoriu spre ”respect”.  Astfel de aplicări a forței de la distanță, prin intermediul aviației militare și mai nou  prin tot mai folosita capacitate de lovire prin rachete inteligente, au loc tot mai des, ca exemple fiind mai toate conflictele din ultimele decenii (Iugoslavia, Irak, Siria, etc.). Eficiența unor astfel de acțiuni militare sa dovedit a fi destul de acceptabilă, iar rezultatul aplicării armelor inteligente de la distanță a convins marile puteri militare că acestea pot crea circumstanțele necesare pentru atingerea scopurilor și fără intervenții terestre cu forțe umane. Concomitent sa demonstrat de mai multe ori că și o simplă prezență a purtătorilor unor astfel de capacități de lovire (mai ales grupurile navale cu portavioane, nave cu rachete de croazieră, submarine multi-rol) în apropierea țintei poate descuraja anumite intenții adverse, până la renunțarea planurilor inițiale de către țintă. În acest context, se poate observa în ultimii ani, că marile puteri tot mai des recurg la astfel de descurajări unul contra altuia sau contra unor actori mai mici, sau în activități de contracarare a terorismului. Un exemplu de încercare a descurajării prin o potențială proiectare a forței la mare distanță este și ultimul exemplu din aceste referințe –

https://publicpool.kinja.com/subject-statement-from-the-national-security-advisor-a-183453940,

https://lenta.ru/news/2019/05/06/us/.

            Toate aceste aplicări de forță de la distanță, fie prin intermediul aviației militare sau a diverselor rachete de pe diferiți purtători, sunt eficiente doar în condițiile unei apărări antiaeriene/antirachetă insuficiente ca și număr de capacități antiaeriene/antirachetă, cât de modernă este tehnica respectivă, instruirea efectivelor ce operează capacitățile antiaeriene, organizarea eșalonată a sistemului apărării antiaeriene, sisteme moderne de radiolocație, automatizarea și centralizarea proceselor. În toate cazurile aplicării forței de la distanță, prin intermediul capacităților enumerate mai sus, sa demonstrat că scopul planificat de către atacator este în mare parte atins cu succes, iar ținta de fiecare dată a deținut capacități antiaeriene insuficiente ca și număr, inclusiv deținerea unor capacități învechite, incapabile să contracareze inamicul aerian modern. Succesul aplicării forței de la distanță, mai ales prin intermediul aviației și rachetelor, a demonstrat suplimentar, că deținerea unei armate numeroase și aparent bine dotată pe alte zone decât apărarea antiaeriană/antirachetă, este inutilă în condițiile unei apărări antiaeriene învechite și prost organizate, iar aplicarea loviturilor aeriene poate aduce rezultatul scontat și fără operații terestre. Istoria mai multor conflicte moderne (de după anul 1991) ne impune la concluzia că orice operație militară cu aplicarea directă a forței (operație de anvergură sau fie într-un conflict de proporții sau local, inclusiv antiterorist în adâncimea unor teritorii unde sunt aceștia dislocați) va fi precedată de  o aplicare cu precizie sau masivă a capacităților de lovire aeriană, urmate fie de intervenție terestră, fie scopurile vor fi atinse doar prin atacurile aeriene, sau pot fi aplicate rachetele balistice nucleare, iar în aceste condiții actuale și de viitor (pe viitor se pare că și mai mult va spori) apărarea antiaeriană și antirachetă devine cea mai importantă capacitate de apărare, fără de care eficiența celorlalte componente ale forțelor convenționale este cu mult mai diminuată, sau aproape inutile în dependență de circumstanțe.

            Istoria apărării antiaeriene, la general vorbind, începe odată cu apariția necesității de  nimicire al aparatelor de zbor rudimentare folosite în scopuri militare (baloane cu aer cald, aerostate, diverse avioane primitive). Drept mijloace de apărare antiaeriană la începuturi erau folosite majoritatea armamentului de infanterie deținut în dotarea forțelor, iar odată cu dezvoltarea aviației militare, apărarea a trecut la mijloace specializate în contracararea țintelor aeriene, cum ar fi artileria antiaeriană compusă din tunuri și mitraliere antiaeriene de calibru diferit cu dezvoltarea tot mai avansată a sistemelor de radiolocație. Istoria celor două războaie mondiale a demonstrat eficiența deosebită a capacităților de atac aerian prin intermediul aviației (inclusiv și a rachetelor germane) asupra țintelor terestre și navale, iar rolul apărării antiaeriene, ca un gen de armă indispensabil unei apărări de succes, sa demonstrat a fi unul absolut vital. Odată cu dezvoltarea aviației militare, apariția rachetelor, inclusiv nucleare ca mijloc eficient de lovire, sa impus revizuirea organizării apărării antiaeriene, construirea apărării antirachetă, concomitent cu creșterea tot mai mare a rolului complexelor de rachete antiaeriene/antirachetă în edificarea unei apărări eficiente. Apariția și dezvoltarea armamentului nuclear și al purtătorilor acestuia a impus suplimentar și construirea, cu dezvoltarea unui sistem de apărare antirachetă, care astăzi are un rol tot mai important în asigurarea apărării și descurajării aplicării eficiente a armelor nucleare. Puterile militare, care dețin experiența războaielor mondiale, locale, etc, au experiența necesară privind eficiența propriilor operații militare cu aplicarea loviturilor aeriene și contracarării acestora, depun astăzi eforturi considerabile pentru dezvoltarea sistemelor moderne de apărare antiaeriană și antirachetă, dotate cu complexe de generații tot mai avansate de rachete și artilerie antiaeriană cu noi mijloace de radiolocație, capabile să lupte contra mijloacelor de atac aerian, tehnologiilor de mascare Stealth, a componentelor balistice, spațiale, hipersonice.

            Cele mai avansate sisteme și capacități tehnice de apărare antiaeriană/antirachetă sunt astăzi dezvoltate de SUA, Federația Rusă (FR), Israel, restul operatori de sisteme și de complexe antiaeriene, copie pe cei menționați, folosesc sisteme procurate de la respectivii, fie dezvoltă sisteme proprii, dar în mare parte mai inferioare ca și capacități sistemelor și mijloacelor tehnice mai ales din SUA și FR.

            Un sistem de apărare antiaerian modern, cu nivel de eficiență sporit contra capacităților actuale de atac aerian, este foarte costisitor, complex ca și organizare, dotare tehnică, și poate asigura depistarea timpurie la distanțe mari a țintelor aeriene, a lansării munițiilor balistice,  automatizarea proceselor respective de cercetare prin radiolocație, interceptare, repartizare a țintelor, cu transmiterea și repartizarea priorităților asupra țintelor la diverse componente din sistem reieșind din pericolul prezentat de țintă, eșalonarea pe distanță și înălțimi, iar în acest proces automatizarea, repartizarea de priorități și mobilitatea sporită, este un succes al protecției antiaeriene moderne, care se fortifică datorită noilor tehnologii militare din cadrul celor mai moderne sisteme de apărare antiaeriană/antirachetă. Apărarea antiaeriană, în statele care alocă destulă atenție subiectului, se organizează de obicei eșalonat, cu repartizare pe zone de potențial pericol sporit în cadrul asigurării antiaeriene a centrelor administrative, economice, militare, unei grupări de forțe, fie zonală, fie pentru un anumit obiect sau teritorii supuse apărării. Reieșind din cele expuse, apărarea antiaeriană este compusă din mai multe complexe de rachete antiaeriene, radiolocație, complexe combinate de rachete și artilerie, sau artilerie antiaeriene, aviație de interceptare, împărțite pe diverse destinații reieșind din capacitatea depistării/lovirii țintelor în dependență de capacitatea respectivă a tehnicii deținute.

Astăzi, discutate și apreciate drept cele mai moderne/eficiente sisteme organizaționale de apărarea antiaeriană/antirachetă, complexe de rachete antiaeriene/antirachetă din lume, sunt cele din SUA cum sunt complexele Patriot, THAAD, sistemul naval AEGIS, terestru AEGIS Ashore, cele din FR cum este complexul antiaerian/antirachetă S-300 diverse modele, S-400, sistemul antirachetă/anti-spațial A235, merită o atenție aparte excelentul sistem antiaerian/antirachetă Iron Dome, David’s Sling, Arrow din Israel, dotat inclusiv și cu complexe proprii produse în Israel, complexul norvegiano-american NASAMS, complexele HQ9 din China, etc.

Complexe menționate sunt destinate pentru respingerea loviturilor aeriene ale mijloacelor de lovire aeriene și spațiale adverse, pot asigura protecția centrelor de conducere politico-militară a statului, a grupărilor de forțe, centrelor administrative, zonelor industriale, ale unor obiective de importanță deosebită, concomitent au capacități pentru lovirea componentelor rachetelor balistice nucleare care atacă importante obiective de infrastructură administrativă, economică sau militară. Eficiența acestora, cu plusuri și minusuri, în cazul Patriot și Iron Dome a fost practic demonstrată în lupte, mai puțin S-400, care încă nu a excelat în careva confruntări reale. Dar S-400, datorită experienței predecesorului S-300, a capacităților declarate și abordărilor tehnologice noi, experiențelor practice din poligon, prețului avantajos comparativ cu concurenții, chiar și fără practică de luptă, este considerat deosebit de bun, sau chiar cel mai bun complex antiaerian/antirachetă din lume. Drept o dovadă imbatabilă al aprecierii complexelor S-400 este că Turcia, membru important al NATO, pentru a deține complexe S-400 a intrat în ample divergențe cu aliații săi din NATO, și mai ales cu SUA, riscând sancțiuni, printre care și excluderea Turciei din programul de dotare cu avioane de generația a cincea F35 din SUA. Alte state precum China, India, Irak, Arabia Saudită, Marocco, fie au semnat deja contracte de livrare a S-400 sau intenționează să achiziționeze astfel de complexe, apreciind superioritatea complexului mai importantă decât potențiale sancțiuni din partea concurenților sistemului S-400. De către producătorul S-400, dar și de către mai mulți specialiști în domeniu, complexul respectiv este calificat astăzi drept cel mai inovativ și eficient (chiar și fără  practică de lupte reale) dintre toate complexele antiaeriene cu rază mare de acțiune, acestea fiind considerat un complex universal antiaerian/antirachetă, care și singur, datorită capacității de lansare a mai multor tipuri de rachetă, poate asigura o apărare adecvată pe diferite distanțe și înălțimi. Alții preferă sistemele americane Patriot, care și ele sunt foarte eficiente și au demonstrat această eficiența în lupte, fie și cu multe rateuri, printre cei care vor intra în posesia de complexe Patriot vor fi Polonia (aici se crede că Patriot vor fi deosebit de efective contra loviturilor din partea compelxelor operativ-tactice rusești Iskander și Patriot va fi baza viitoarei sisteme antirachetă poloneze Wisla), România, etc., în orice caz achizițiile respective de sisteme americane, rusești, israeliene, de altele demonstrează conștientizarea tot mai avansată a importanței edificării unui sistem eficient de apărare antiaerian și antirachetă modern ca și bază al unei apărări viabile al statului.

Eficiența sistemelor antiaeriene/antirachetă moderne, dotate cu complexe actuale, desigur că nu este de 100% și respectiv ultimul exemplu de folosire a sistemului Iron Dome demonstrează că apărarea antiaeriană nu poate asigura pe deplin protecția unui teritoriu, și din aproximativ 690 rachete lansate spre Israel doar 240 au fost nimicite, restul fie nu au atins țintele dar totuși au lovit solul cu pagube neînsemnate, dar cu regret au fost și pierderi umane. Asta demonstrează că și un stat foarte bine asigurat din punct de vedere militar, inclusiv pe zona de apărare antiaerienă/antirachetă, cum este Israel, mai are mult de perfecționat sistemul antiaerian/antirachetă până să fie asigurat 100 % contra loviturilor aeriene indiferent de tipul acestora. http://www.newsru.co.il/israel/06may2019/tzahal_gaza_106.html.

            Pe lângă celebrele Patriot și S-300, S-400, mai există multe alte complexe eficiente, dar cu rază de acțiune mai mică și care au alte destinații cum ar fi de la apărarea unor obiective și până la asigurarea trupelor aflate în marș, sau asigurarea antiaeriană a complexelor antiaeriene cu rază mare de acțiune (spre exemplu S400 sunt susținute și asigurate de către complexe Panțîri S1/2). Complexele cu rază mai mică, fiind mult mai eftine ca și cost de achiziție/mentenanță, sunt des folosite în cadrul conflictelor și au demonstrat o eficacitate satisfăcătoare. Printre cele mai eficiente complexe antiaeriene cu rază medie și mică, iarăși sunt cele de producție FR, considerate din mai multe motive (bazate pe datele tehnico-tactice, rezultatele practice din poligoane, experiența participării în lupte), drept unele dintre cele mai eficiente. Printre acestea se numără complexele de rachete antiaeriene mobile modernizate Buk M3, Tor M2, complexul combinat de rachete și artilerie antiaeriană Panțiri S2, complexele S-350 Viteazi, S-300 BM Antei 2500, complexele vizate totuși fiind încă puține în dotarea, chiar și în FR. Printre cele americane se poate de menționat complexele MSHORAD, M1097 Avenger, israeliene Spyder-SR, Spyder-MR, franceze Crotale, complexele SAMP-T produse prin efort comun francez-german-italian.

            Sistemele destinate doar protecției antirachetă, care au ca și destinație generală nimicirea rachetelor balistice nucleare, inclusiv altor ținte aeriene, mai mult sunt sisteme pentru descurajarea adversarului în folosirea practică a mijloacelor de lovire nucleare și sunt subiectul divergenților dintre marile puteri privind aspectul defensiv al acestora, ele fiind suspectate de capacități de atac de mare distanță asupra țintelor strategice.

            Este evident, că experiența conflictelor moderne, împreună cu succesele și insuccesele sistemelor actuale de apărare antiaeriană/antirachetă, demonstrează necesitatea absolut importantă al apărării antiaeriene (inclusiv antirachetă), dar și aspectul că prețul ridicat combinat cu complexitatea sporită de producere al sistemelor moderne de apărare antiaerienă/antirachetă, nu permite nici operatorilor importanți de capacități militare să asigure 100% din spațiul său aerian contra pericolelor aeriene aflate într-o evoluție extrem de rapidă.

Putem concluziona, că perspectiva apărării antiaeriene/anti-rachetă pentru viitorul mediu și îndepărtat, în pofida costurilor deosebit de sporite pentru achiziție și mentenanță, este că acestea vor deveni (și deja aceste procese sunt în plină desfășurarea) inevitabil nucleul în jurul căruia se va edifica sistemul defensiv viabil al unui stat, sau asta va fi o parte indispensabilă a stabilirii protecției unor obiective importante, în condițiile când aplicarea forței de la distanță prevalează peste operațiile terestre mult mai incerte ca rezultat final pentru atacator. Marii operatori de capacități militare tot mai intens vor investi surse și eforturi considerabile pentru a obține supremație tehnologică asupra potențialilor adversari, iar această concurență combinată cu dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de atac aerian, vor aduce la perfecționarea tot mai avansată a sistemelor de organizare a apărării antiaeriene/antirachetă, dotate cu tot mai avansate complexe de rachete și artilerie antiaeriene (deși ultima pierde treptat din eficiență și deci utilizare), sisteme de radiolocație, iar noile tehnologii revoluționare vor fi motorul acestor evoluții. Conștientizarea cât mai rapidă a creșterii importanței apărării antiaeriene/antirachetă, va scăpa statele, interesate în construcția unei apărări eficiente, de intenții agresive ale celor rău intenționați, sau va putea descuraja o potențială invazie străină, iar aceste beneficii vor justifica pe deplin investițiile majore în astfel de sisteme, ca și în forțele armate în general.

2. Perspectivele portavioanelor într-un conflict dintre marile puteri

Perspective

În urma celor expuse anterior, se poate de menționat, că portavioanele, mai ales în cadrul unei grupări navale, au o eficacitate practică demonstrată în conflicte locale, pentru impunerea la stoparea agresivității și în lupta contra terorismului, dar și pentru a proiecta rapid forțele în zonele de interese ale operatorului de portavioane, inclusiv pentru operațiuni de descurajare a oponenților. Aceste aspecte de utilitate a portavioanelor sunt incontestabil eficiente, dar această eficiență fie este nulă sau cu impact scăzut dacă vorbim de state (mai ales mari puteri) cu o puternică capacitate militară navală, aviație de luptă, apărare de coastă și apărare antiaeriană eșalonată. O grupare navală cu portavion este considerată de către operatorii săi drept ceva invincibil și gruparea respectivă va mai fi pentru mult timp un bun instrument de calmare rapidă în cazul unui adversar cu puține capacități militare, dar în cazul unui potențial conflict dintre SUA, NATO cu Federație Rusă sau China, aceste capacități de calmare prin gruparea cu portavion sunt ineficiente în mare parte și chiar pot transforma portavionul, inclusiv cel aflat în cadrul unei grupări navale, într-o țintă destul de ușoară pentru capacitățile moderne/multilaterale de lovire a adversarului.

Ca și exemplu de eficiență contra unui adversar apropiat ca putere militară cum este Federație Rusă sau China, vom analiza capacitatea unei grupări navale cu portavion, cum ar fi în cazul actualelor grupări navale ale SUA din Marea Mediterană în frunte cu portavioanele USS John C. Stennis și USS Abraham Lincoln. Bineînțeles că nu vom lua în calcul cazul când pentru atingerea scopurilor militare un stat sau altul vor utiliza toate componentele sale militare, inclusiv nucleare pentru anihilarea adversarului, pentru că în acest caz victoria va depinde de – tăria alianțelor dintre parteneri, pregătirea societăților din statele implicate, capacitatea de gestionare situației interne/externe de către elitele politice, capacitățile economice, științifice, resurse materiale și umane, deținerea de capacități militare inovative, de eficiența armelor nucleare în final, sau nimeni nu ști de ce încă. Vom lua ca și exemplu – că o grupare navală cu portavion ale SUA (mai puțin din alte state NATO deoarece capacitățile acestora pe zona de portavioane și forțe navale în general sunt mult inferioare celor ale SUA), sau câteva, au drept țintă potențială de acțiune teritorii ale Federației Ruse sau Chinei (aceste exemple le folosim pentru că în ultima perioadă NATO în frunte cu SUA pe de o parte și Federația Rusă, China, alte state pe de alta, sunt în relații tensionate și probabil fiecare din cei vizați iau, cu regret, în calcul și scenarii militare de rezolvare a divergenților, sperăm că nu este așa). Un portavion și grupul său de însoțire poate să se apropie de coastele adversare desigur că doar pe cale maritimă, iar adâncimea de acțiune a capacităților sale de lovire prin intermediul aeronavelor de luptă și a rachetelor de la bordul aeronavelor și navelor de însoțire, depinde de raza acestora de acțiune, dar și de mărimea teritoriului inamicului și a prezenței în aria de lovire a grupului naval cu portavion a infrastructurii civile și militare importante, care fiind nimicită poate aduce rezultatele militare scontate. Presupunem că portavioanele USS John C. Stennis și USS Abraham Lincoln cu grupurile sale de însoțire au ajuns cumva în Marea Neagră și au drept scop retragerea Federației Ruse din Crimeea, fie prin intimidarea cu aplicarea forței, fie prin aplicarea practică a forței asupra grupării militare a Federației Ruse din Crimeea și teritoriile adiacente, inclusiv crearea condițiilor necesare unei intervenții terestre.

În contextul celor expuse, merită atenție faptul, că atât Federația Rusă, cât și China, în ultimii ani, depun eforturi considerabile pentru  modernizarea forțelor armate și mai ales renovarea capacităților tehnice, iar succesele rusești în materie de submarine, război electronic, arme hipersonice, apărarea antiaeriană, aeronave de luptă, alte categorii de armament și muniții, sunt remarcabile și inovative, aducând pentru viitor o revizuire a necesității mai multor capacități militare încă actuale ca și adoptarea de alte concepte de ducere a operațiilor militare. Dar, la moment aceste tehnologii revoluționare sunt fie foarte puține în dotarea Federației Ruse, Chinei, fie sunt în proces de testare îndelungată pentru a permite fără probleme dotarea forțelor cu aceste noi arme și doar timpul poate demonstra cine în final va avea supremație tehnologică militară pentru un conflict convențional, nuclear sau de alt tip, astăzi această supremație fiind încă de partea SUA. Dar dacă să abordăm un posibil conflict convențional cu tehnologiile actuale, aflate în dotare și încă destul de eficiente, atunci cu actualele capacități aflate spre exemplu doar în Crimeea (https://www.segodnya.ua/regions/krym/v-minoborony-ukrainy-raskryli-dannye-o-gruppirovke-rossiyskih-voysk-v-krymu-1133245.html) atingerea scopurilor militare de către o grupare navală cu portavion sau câteva concomitent, au foarte puține șanse de succes, mai ales avînd cei din teritoriul atacat avantajul că pot să se alimenteze mai rapid cu muniții, resurse, etc, decît grupul naval aflat la mare distanță de capacitățile principale de aprovizionare și susținere.

Portavioanul USS John C. Stennis, care a finalizat în 2017 reparațiile și careva modernizări, fiind ceva mai nou decît colegul său de clasă USS Abraham Lincoln, poate avea în dotare în jur de 90 aeronave, cum ar fi  avioanele de luptă F/A-18 Hornet, F/A-18E/F Super Hornet, aeronave cu diversă destinație Boeing EA-18 Growler, Grumman E-2 Hawkeye, Grumman C-2 Greyhound, elicoptere Sikorsky SH-60 Seahawk, altele cum sunt drone sau pe viitor F-35 Lightning II, care vor înlocui treptat hornet-urile. Grupul naval cu portavion poate încadra între 8 și 10 nave de luptă și susținere logistică în cadrul grupului naval de însoțire, cum ar fi crucișătoarele Ticonderoga class, distrugătoare Arleigh Burke class, submarine nucleare multirol clasa Los Angeles sau unele noi Virginia class, nave de asigurare logistică, altele. Pentru atac asupra țintelor aeriene, maritime, terestre grupul naval va utiliza toate mijloacele deținute, iar adâncimea de aplicare depinde de raza de acțiune a mijloacelor respective, în cazul avioanelor Hornet, Super Hornet care ar putea acționa, în dependență de încărcătura cu muniții luată la bord, la distanța de pînă la 750 – 2000 km, rachetele de croazieră Tomahawk cu rază de acțiune care nu depășește 1600 km, rachete anti navă Harpoon, rachete anti-radiolocație HARM, alte modele. Grupul naval în afară de puternicul potențial de atac deține și un eficient sistem de autoapărare contra diverselor capacități de lovire aeriană, maritimă și subacvatică a potențialului adversar, printre care și sistemul integrat de atac și apărare AEGIS, mijloace antisubmarin și de luptă radioelectronică Astfel, se observă că grupul naval respectiv poate acționa asupra întregii infrastructuri a Crimeei (pe adâncimea teritoriului continental al Rusiei și a Chinei astfel de grupuri navale în general sunt aproape inutile) și atinge orice țintă, dar pentru ca avioanele din dotare să dețină măcar  o anumită eficiență de impact, acestea vor trebui lansate în acțiune măcar de la distanța de 500 km pentru a diminua posibilitatea complexelor apărării de coastă să anihileze eficient grupul naval, aspect care scurtează aria de acțiune a unui Hornet încărcat complet de la 750 km la 250 km, iar asta foarte mult scade posibila eficacitate al unui astfel atac aerian, iar distanța mare de la țărm se reflectă negativ asupra eficienței tuturor sistemelor de luptă și permite un timp de răspuns adecvat al celor de pe țărm.

Atacarea unui teritoriu ca Crimeea impune grupului naval cu portavion să poată trece prin strâmtorile respective în Marea Neagră, să treacă peste interceptarea grupului de către navele care patrulează în zona Mării Mediterene, aviația de luptă, să poată trece peste submarinele și navele de luptă aflate în dotarea Flotei Mării Negre a Forțelor Navale a FR, deoarece FR în cazul convingerii că grupul naval are intenții clare de atac va întreprinde măsuri etapizate de împiedicare ca grupul să ajungă în Marea Neagră. Grupul naval cu portavion este greu de nimicit, iar potențialii inamici nu au la moment destule forțe și mijloace pentru nimicirea completă a unui grup naval cu portavion, totuși grupul poate fi diminuat ca și capacitate chiar cu mult înainte de a ajunge în Marea Neagră, deoarece posibilii adversari ai grupului dețin mijloace pentru a acționa în largu-rile oceanului mondial, începând cu submarine nucleare ca Antei, special concepute pentru contracararea grupurilor navale respective și acum în proces de modernizare/dotare cu muniții mult mai eficiente, până la alte mijloace purtătoare de rachete anti navă. FR compensează lipsa unor grupuri navale cu portavion similare celor din SUA prin fortificarea rapidă din ultimii ani a sistemelor pazei de coastă și a capacităților de lovire prin rachete anti navă, aflate pe multipli purtători mici și cu mult mai ieftini decât portavioanele, și navele de însoțire al acestuia, cum ar fi navele mici purtătoare de rachete mai vechi Burevestnik, mai noi Karacut, Buian, submarinele Diesel-electrice Varșoveanka, multe nave fiind dotate cu rachete anti navă Kalibr, etc.

Aceste nave și rachetele, care mai vechi sau mai noi, sunt încă prea puține în dotare, dar au capacitățile necesare pentru a crea mari dureri de cap grupului naval cu portavion. Totuși aceste nave mici pot fi mai eficiente în proximitatea țărmului propriu grație completului mic de muniții de la bord, iar dacă să privim perspectiva nimicirii la mare distanță a grupului naval cu portavion dotat cu o excelentă apărare, atunci este destul de vizibil că nimicirea este puțin probabilă și cele mai mari probleme grupului naval îl poate, la moment, să le exercite submarinele Antei cu rachete Granit, Onix, sau Kalibr, plus aeronavele TU22 cu muniție respectivă anti navă, în final estimăm că grupul naval cu portavion va reuși să ajungă în apropierea țărmului adversar trecând cu pierderi multiple în Marea Neagră. Cel mai mare minus al adversarilor grupului naval cu portavion, care avantajează totuși grupul naval respectiv, este că noile tehnologii militare din dotarea trupelor adversare nu pot fi produse rapid și în cantitățile necesare unor operații de luptă de durată contra unui adversar tehnologic și logistic foarte puternic. Un alt mare avantaj al grupurilor navale cu portavion al SUA este numărul mare de astfel de grupuri, care la o anumită concentrare de câteva astfel de grupuri pe un teatru de operații nu prea pot fi nimicite de capacitățile deținute astăzi de potențialii adversari. Un singur grup naval, cu greu, dar poate fi nimicit, dar iată repetarea unei astfel de victorii este complicată și va semăna prea mult cu victoriile lui Pirus.

Pentru a putea să se apere, grupul naval va trebui permanent să manevreze în Marea Neagră și va fi impus să poată face față contra mijloacelor de lovire de pe țărm, cum ar fi complexele Iskander cu rază de acțiune de la 500 la 2500 km, complexele pazei de coastă Bastion cu raza de nimicire circa 600 km, Bal cu raza de circa 120 km și în final chiar dacă sa reușit a trece cu brio și fără pierderi (de pierderi nici nu se mai discută despre eficiență) atunci, pentru atingerea scopurilor, se va impune penetrarea apărării antiaeriene eșalonate a teritoriului țintă dotat cu complexe noi S400 și multe alte capacități antiaeriene eficiente cu rază mai mică de acțiune, plus la toate gruparea navală poate fi atacată și nimicită inclusiv cu mijloace de atac aflate pe alte teritorii adiacente sau chiar din adâncimea teritoriului FR, mai ales că rachetele Kalibr au demonstrat eficiență la mare distanță în Siria asupra țintelor terestre, dar la sigur că acestea dețin și bune capacități asupra țintelor maritime. Ca decizie de ultima șansă, nu sunt de neglijat și capacitățile nucleare de nimicire a unor grupuri navale cu portavion cum ar fi aeronavele TU 22 cu muniție respectivă, sau aceleași submarine care pot înlocui muniția convențională cu una  nucleară.

Scenariile expuse mai sus nu sunt unele care vor fi obligatoriu practicate de cei vizați și reflectă doar o opinie proprie al perspectivelor portavioanelor, fiind doar scenarii probabile, și ne dorim ca astfel de evoluții a situației să nu existe nici ca gânduri.

3. Concluzie

Efortul de apărare ale celor dislocați în teritoriul țintă al grupului naval cu portavion, este amplificat multiplu de capacitățile de suplinire a necesităților militare din alte teritorii ale statului țintă, iar grupul naval este limitat în muniții și suplinire cu alte capacități pierdute dacă privim limitările stocurilor avute la bord, care nu pot fi rapid completate. Suplimentar, chiar dacă grupul naval cu portavion este aproape perfect din punct de vedere al apărării proprii, acesta oricum va fi treptat deteriorat și diminuat ca și capacitate de atacuri interminabile până ca grupul naval să ajungă la destinație în Marea Neagră, unde grupul cel mai probabil va fi nimicit sau impus la stoparea acțiunilor de către complexele apărării de coastă și aviația de luptă. O anumită anihilare a capacităților din Crimeea spre exemplu poate fi doar prin repetarea rapidă a atacului de către alt grup naval sau câteva, pentru că cei din apărare nu au capacități prea multe de producere și suplinire mai ales a modelor de tehnică și muniții moderne, iar SUA deține concomitent operaționale cam 10 grupuri navale cu portavion modern dotate și foarte bine antrenate, dar pierderile și posibilul impact asupra țintei nu merită efortul. Aceste scenarii sunt valabile la moment, dar odată cu modernizarea trupelor ruse (și chineze desigur) cu capacități navale noi, cu sisteme antiaeriene moderne, dotarea cu rachete hipersonice, capacități de război electronic, submarine de generație nouă, inclusiv cu unele de tip autonom fără echipaj, dar și alte capacități noi și comparativ ieftine, toate combinate cu regîndirea utilizării eficiente a trupelor prin intermediul noilor procese automatizate de condicere, atacul convențional, chiar și masiv, asupra teritoriului unei mari puteri prin intermediul unui grup naval cu portavion este inutil și nu poate avea un succes pe măsură. Inclusiv modernizarea grupelor navale cu portavion cât și a mijloacelor acestora de atac, dotarea cu muniții hipersonice, oricum nu va permite atingerea unor scopuri militare în măsură să poată satisface scopurile inițial planificate, având în vedere modernizarea (chiar și lentă) capacităților de răspuns al țintei. Se evidențiază situația că ambele tabere, atât grupul naval cu portavion, cât și ținta grupului respectiv, vor avea mari probleme pentru a se anihila reciproc, iar aspectul supremației tehnologice și susținerii logistice bine organizată al grupului naval, foarte probabil că va permite acestuia să nu fie nimicit definitiv și parțial să atingă o parte din scopuri. Nimicirea completă a grupului naval cu portavion, astăzi este greu de realizat pentru orice putere militară și supremația parțială de moment al grupului respectiv este valabilă doar în condițiile dacă adversarul nu va reuși în timp util să suplinească și să substituie tehnica și munițiile învechite cu modele inovatoare noi (și aici spre exemplu FR șchiopătează mult din motivul pierderii anterioare a capacităților științifice și de producere combinate cu  profunde probleme economice, astfel inovațiile militare revoluționare oficial declarate, sunt prea departe pentru a fi produse rapid și în număr destul satisfacerii necesităților de apărare, iar timpul de la declararea acestor tehnologii până la intrarea lor masivă în trupe poate fi mult prea întîrziat – ca exemplu avioanele de generația a cincea F35 cu toate problemele acestora sunt din ce în ce tot mai multe primite în trupele SUA și aliaților acestora, pe când SU 57 este departe de a intra masiv în trupe, de altfel oricum toate taberele vizate sunt încă prea departe de a avea în dotare masiv și rapid modele noi de tehnică militară).

            Ca o concluzie asupra temei abordate, printr-o privire generală, se poate de subliniat, că perspectiva eficienței de folosire doar a grupurilor navale cu portavioane în confruntarea deschisă dintre marile puteri nu este viabilă chiar dacă luăm în calcul modernizarea aeronavelor, portavioanelor și a mijloacelor de atac convențional. Astăzi portavioanele sunt utile și vor mai fi încă pentru mult timp, pentru proiectarea rapidă a forței la distanțe globale și acțiune în cadrul unor conflicte locale, regionale, până navele de tipul portavionului, ca și aeronavele pilotate, vor fi treptat înlocuite cu capacități tehnice noi, care pot fi și mai rapid proiectate la distanțe considerabile cu puține resurse, autonome, hipersonice, de altă natură și cu mult mai puține riscuri de preț, și pierderi umane pentru operatorul acestor tehnologii. Cel mai probabil, reieșind din evoluția tot mai avansată a diverselor tehnologii și regîndire a utilizării forțelor militare, treptat portavioanele vor dispărea și vor fi înlocuite cu alte mijloace tehnice, cum la rândul său portavioanele au adus la dispariția navelor de luptă grandioase gen cuirasat, considerate invincibile și care sau dovedit ineficiente în confruntarea cu portavioanele în cadrul celui de al doilea război mondial.

1. Perspectivele portavioanelor într-un conflict dintre marile puteri

Generalități

            Portavioanele încă mai sunt considerate drept un mecanism eficient de proiectare rapidă a forțelor la distanță considerabilă, pentru a influența politico-militar, sau aplicare a forței asupra adversarului. Iar acest aspect este foarte bine elucidate în aceste referințe – https://edition.cnn.com/2019/04/23/europe/us-carrier-operations-mediterranean-sea/index.html, https://russian.rt.com/inotv/2019-04-24/CNN-SSHA-otpravili-v-Sredizemnoe.

            Vom scăpa cu vederea declarațiile de la bordul portavionului, care vin să fortifice imaginea și impactul scontat de prezența acestei forțe impunătoare a unei mari puteri în apropiere de arealul de interes al altei mari puteri, și vom încerca să înțelegem dacă cu adevărat portavioanele, la modul practic, sunt o forță cu impact militar valoros în posibila confruntare dintre marile puteri și justifică sursele financiare colosale cheltuite pe acestea în cadrul proiectării, construirii și exploatării.

            Un portavion, în sensul militar, este o navă de luptă concepută să fie o bază plutitoare de staționare și lansare a aeronavelor de luptă cu mentenanța respectivă al acestora, deci un aeroport plutitor cu mobilitate sporită. Istoria portavioanelor începe odată cu decolarea/aterizarea cu o aeronavă, pe data de 14.11.1910, de către pilotul din SUA Eugene Burton Ely de la puntea navei militare USS Birmingham, iar un prim portavion ar putea fi considerată nava militară britanică HMS Ark Royal, purtătoare de avioane cu capacitate de aterizare pe apă, care a intrat în dotarea Forțelor Navale Britanice în 1915. Aceste nave, cât și altele, care au fost utilizate în perioada primului război mondial au fost mai mult nave reconfigurate pentru lansarea aeronavelor și în esență nu erau portavioane în noțiunea modernă. O adevărată înflorire a dezvoltării și utilizării largi a portavioanelor în operații de luptă la mari distanțe de țărmurile proprii, și de o amploare deosebită a fost în perioada celui de al doilea război mondial și în perioada războiului rece. În timpul celui de al doilea război mondial și în condițiile dezvoltării tehnologiilor militare din perioada respectivă, portavioanele au demonstrat o eficacitate avansată, aspect care a permis ca aceste nave militare să devină ulterior apogeul prin care se determină capacitatea științifico-tehnologică și forța navală militară de suprafață a unei mari puteri globale.

Actualitate

            Astăzi cel mai mare operator de portavioane este SUA cu circa 11 portavioane de diferite generații (și aici nu luăm în calcul navele universale pentru desantare Wasp-class și America-class amphibious assault ship, care sunt și ele purtătoare de aeronave de luptă și au deja în cazul Wasp experiență practică în Siria de pe care au activat avioanele de generația a cincea F35), aflate în serviciu activ, fie aflate în construcție sau finalizare a perioadei premergătoare intrării în serviciul activ. Alte state fie au câte un portavion (Federația Rusă(FR) cu portavionul crucișător Amiral Kuznețov aflat la reparați și modernizare, deci inactiv, Franța cu portavionul activ Charles de Gaulle, mai există și nave portelicoptere, etc), sau au  două-trei cum este Marea Britanie, Italia, China, India, dar aceste portavioane nici pe departe nu sunt apropiate ca și capacități de portavioanele aflate în dotarea Forțelor Navale SUA. Cel mai modern și cel mai nou portavion al SUA, care este deja în dotare și se află în perioada formării grupului naval de însoțire al acestuia, este portavionul USS Gerald R. Ford. Astfel de portavioane vor înlocui treptat navele Nimitz class, care astăzi sunt nucleul navelor de tipul portavioanelor în SUA.  Portavionul USS Gerald R. Ford, lansat în 2017, este triumful tehnologiilor militare ale SUA în materie de portavioane și construcție de nave militare. Acesta, împreună cu aeronavele de la bord este deservit de un personal cu cifra de 4660 de oameni, costul de construcție a navei împreună cu costurile de proiectare, cercetare, etc., se ridică la circa 17,5 miliarde dolari SUA și asta fără a lua în calcul prețul exploatării cotidiene și de mentenanță, cât și prețul salarizării/întreținerii personalului, a tuturor sistemelor de armament și aeronave din dotarea acestui colosal portavion.  USS Gerald R. Ford nu prea diferă prea tare la exterior de navele Nimitz class, dar tehnologiile folosite sunt categoric de altă generație, care transformă această navă în ceva deosebit de eficient, portavionul are circa 90 de aeronave la bordul de 337 metri lungime, propulsat de doua reactoare nucleare și cu altă tehnologie de lansare a aeronavelor, noi sisteme de radiolocație și de automatizare a proceselor, de diminuare a personalului care deservește doar portavionul fără cel destinat aeronavelor de la bord, alte abordări tehnologice noi. Termenul de exploatare activă la o navă ca USS Gerald R. Ford  va depăși ușor 50 ani, iar ultimul comandant al navei se pare că încă nici nu sa născut. Alte portavioane din dotarea SUA, din generații anterioare decât USS Gerald R. Ford, sunt și ele extrem de costisitoare, iar aceste prețuri greu de perceput, suprapuse cu analiza eficacității acestor nave și este cel mai interesant subiect al întrebării-oare sunt necesare aceste nave în epoca actuală de revoluționare rapidă a tehnologiilor militare de atac și apărare?

            Utilizarea eficientă a portavioanelor în operațiile celui de al doilea război mondial, au impulsionat dezvoltarea ulterioară al acestora ca și instrument mobil de proiectare rapidă a unei forțe de atac masive la distanțe globale, treptat fiind revăzut și conceptul de utilizare al acestor nave în activitățile militare reieșind din realitățile evoluției noilor sisteme de armament. În acest sens, operațiile navale din perioada celui de al doilea război mondial, au elucidat treptat supremația aviației de pe portavioane contra navelor purtătoare de armament de artilerie, care nu puteau adecvat răspunde unui atac masiv al aviației dislocate la bordul portavioanelor, și aici istoria nimicirii super navelor de război germane și japoneze, dar și atacul japonez asupra bazei navale Pearl Harbor au fortificat multiplu încrederea că portavioanele sunt perspectiva dominării pe mare a unei mari puteri globale. Toate marile puteri globale au încercat a se dota cu portavioane în rivalitatea din perioada războiului rece, luând ca și reper de dezvoltare a portavioanelor conceptul eficienței acestora contra navelor de luptă purtătoare de artilerie. Însă treptat, odată cu dezvoltarea sistemelor de armament cu rachete, conștientizarea ineficienței tot mai evidentă a navelor purtătoare de artilerie și înlocuirea acestora cu nave purtătoare de rachete ca armament de bază de atac și apărare, a intervenit și încetinirea necesităților de a avea în dotare mult prea costisitoarele portavioane cu o eficacitatea scăzută contra navelor purtătoare de rachete. Uniunea Sovietică a construit și exploatat un număr foarte mic de portavioane (astăzi Federația Rusă mai avînd în dotare un astfel de portavion aflat la modernizare), încercînd să economisească și să obțină o eficiență cît mai sporită. În aceste căutări de a îmbina ieftinul cu eficiența, în URSS a apărut o combinație ciudată dintre o navă de luptă cu armament de rachete și portavion, fiind adoptate crucișătoare-portavion, iar logica acestora era că, pentru o astfel de navă combinată are necesitate de mai puține nave de luptă de însoțire și plus poate singură să execute anumite operații militare de atac și apărare fără aeronavele de la bord, mai având și posibilitatea de a se încadra într-un anumit cadru legal internațional, care ar limita portavioanele ce nu sunt concomitent și crucișătoare (spre exemplu în traversarea strâmtorii Dardanele). Totuși această combinație nu prea a ajutat URSS în construcția unei dominații pe mare și accentul a fost trecut pe dezvoltarea submarinelor (aspect valabil și la moment), iar deja actuala folosire al unicului portavion rus scos de la naftalină și exploatat în acțiunile din Siria, vine doar să demonstreze că FR a renăscut ca mare putere militară capabilă să proiecteze la necesitate forțe în orice teatru de operații. Dezvoltarea scăzută a portavioanelor în URSS, în afară de costurile ridicate, era cauzată și de atitudinea conducerii Forțelor Nvale a URSS față de acest tip de navă, care considera, mai mult fiind asta motivat de ”poziția pașnică” a URSS comparativ cu ”agresorii NATO” că portavioanele sunt de fapt arma de agresiune și ele nu pot fi eficiente contra navelor moderne purtătoare de rachete, astfel URSS având la dotare doar patru portavioane, din care astăzi mai există unul aflat la modernizare, iar perspectivele apariției unor portavioane noi în FR sunt foarte scăzute, deși ca proiecte pe hîrtie Rusia are cîteva modele cu perspective concepute încă în URSS.

În pofida faptului că, odată cu apariția unor nave purtătoare de rachete și astfel slăbirea capacităților portavionului cu  aeronavele sale de a fi tot atât de eficiente ca în perioada celui de al doilea război mondial, marile puteri nu au renunțat la acest tip de navă și treptat au revizuit cum pot aceste nave aduce eficiență și justifica cheltuielile considerabile. La acest capitol de reeficientizase a portavioanelor campion iarăși este SUA, care treptat a transformat portavioanele sale nu doar în aerodrom plutitor pentru avioane de vânătoare, dar și ca purtător de aeronave de bombardament cu muniție nucleară. Dar și aici, odată cu apariția și dezvoltarea (iar acum chiar revoluționarea) submarinelor nucleare, și a dotării acestora cu rachete ce pot opera la distanțe considerabile, apariția aeronavelor de bombardament strategice cu o arie de operații extrem de extinsă, iarăși a fost revăzută utilizarea portavioanelor. Astăzi operatorii de portavioane deja nu mai percep aceste nave ca pe ceva care pot aduce singure o eficiență deosebită în activitățile militare navale. Acestea sunt tot mai mult folosite ca instrument de proiectare a forțelor (mai ales aeronavelor de luptă) în timp rapid la distanțe globale, în cadrul unei grupări navale în teatre de operații locale și pentru a descuraja (inclusiv prin muniție nucleară) acțiunile agresive ale adversarului doar prin simpla prezență în apropiere a unei grupări navale cu centrul format dintr-un portavion (aici pot fi enumerate utilizarea destul de eficientă a portavioanelor în cadrul unei grupări navale în teatrele de operații din Vietnam, Cuba, Golful Persic, Kosovo, Siria, inclusiv activitatea considerată de SUA drept eficientă de descurajare a oponenților și încurajare a aliaților prin prezența periodică a grupărilor navale cu portavion în diverse zone globale-cum ar fi ultima prezență din Marea Mediterană). Acest tip de utilizare regândită a portavioanelor ca și grupare navală cu portavion, este cel mai eficient realizată iarăși de către SUA, dar și restul operatori cum ar fi Franța, Marea Britanie, Federație Rusă au demonstrat că, această nouă abordare de utilizare a portavioanelor doar în cadrul unei grupări navale, mai are încă perspective de prelungire a vieții unui astfel de navă cum este portavionul.