Perspectiva neutralității

1. Aspecte generale

În ultima perioadă, în cadrul discursurilor la diferit nivel intern/extern, se atinge tema statutului de neutralitate a țării, care, în viziunea unei părți a celor interesați, poate avea laturi pozitive în contextul edificării securității multidimensionale a satului, iar de altă parte că nu ar oferi cadrul necesar pentru asigurarea complexă a securității.

Astfel, pe fundalul acestor diferențe majore de opinii, este util de a încerca suplimentar să fie analizat acest statut de neutralitate, studiul fiind bazat desigur pe alte analize ale temei abordate, pentru a încerca cît mai profund de înțeles avantajele sau dezavantajele deținerii unui astfel de statut de către un stat, inclusiv Republica Moldova.

Noțiunea de neutralitate provine din limba latină și în sensul actual presupune refuzul unui stat, recunoscut de alte state, de a participa la un război, excepție fiind doar necesitatea apărării, concomitent, în lipsa unei agresiuni externe, lipsa participării în cadrul blocurilor sau alianțelor militare, mai puțin fiind aici conectată posibilitatea participării în cadrul unor organizații  politice, economice, sau altele ce nu includ în mod direct latura militară. În așa mod, perceperea generală a neutralității, se construiește pe un fundament general destul de clar, care exclude, în lipsa unei agresiuni directe, posibilitatea rațional asumată al actorului relațiilor internaționale să dețină calitatea de membru în alianțe/blocuri militare și să nu ofere propriile forțe armate, teritoriu național părților implicate în conflict armat, inclusiv nu va lua în alte moduri partea uneia din părți.

Politica de neutralitate poate contribui la consolidarea păcii și securității internaționale, poate juca un rol important în dezvoltarea relațiilor pașnice, prietenoase și reciproc avantajoase dintre statele lumii. În legătură cu aceasta în anul 2017 Asambleea  Generală a ONU prin rezoluția A/RES/71/275, a proclamat ziua de 12 decembrie Ziua Internațională a Neutralității.

Neutralitatea, ca și obligaţie de a se abţine de la implicarea în conflicte armate, sa remarcat mai ales la sfârşitul secolului 18 şi conţinea interzicerea unui stat neutru de a acorda ajutor părților aflate în conflict deschis și strictă egalitate față de aceștia.

Totuși, un anumit mod de exprimare al statutului de neutralitate a existat și anterior, unde se cunoaşte încă din antichitate că a fost cel de la Delfi, Creta, etc. Neutralitatea continuă să se dezvolte în Evul Mediu, termenul de neutralitate cu sens de neparticipare la război, apare pentru prima dată în 1378. În 1408, el se întâlneşte într-un document oficial, decretul regelui francez, care arată că şi el îşi păstrează neutralitatea în lupta dintre papa de la Roma şi papa de la Avignon. În Evul Mediu, neutralitatea a fost înțeleasă exclusiv ca dorința fiecărui conducător de a rămâne în afara conflictelor armate. Apoi Hugo de Groot a introdus noțiunea juridică a conceptului de neutralitate în tratatul său „Despre dreptul păcii și războiului” (Lucrare prin care se sistematizează în premieră dreptul internațional într-o formă care a fost multă vreme utilizată ca un îndrumar diplomatic) în care indică că „cei care rămân neafiliați uneia din părți ar trebui să demonstreze imparțialitate față de orice parte în aprovizionarea trupelor și nu trebuie să-i ajute pe cei care sunt asediați”. În anul 1648 conceptul de neutralitate a fost completat de tratatul Păcii de la Westfalia cu principiul său de securitate colectivă, potrivit căruia pacea în Europa ar trebui menținută prin sancțiuni militare împotriva statului care a încălcat, iar neutralitatea a fost interzisă ca fiind contrară obligației de a uni forțele împotriva agresorului. Mai târziu, în cadrul Revoluției Franceze, a apărut convingerea că agresiunea armată a unei națiuni împotriva alteia ar fi o infracțiune împotriva tuturor națiunilor, iar interesele unor state aparte ar trebui să fie subordonate „intereselor generale ale rasei umane”. Situația s-a schimbat în epoca lui Napoleon și a Congresului de la Viena din 1815, când neutralitatea permanentă a fost proclamată în concordanță cu interesele comune ale Europei, iar Confederația Elvețiană a fost recunoscută drept entitate statală etern neutră.

La conferința de pace de la Haga din 1907, s-a ajuns la un consens, unde toate statele, care nu au luat parte la conflict, au fost obligate să declare neutralitate. Acestea erau supuse obligației de a nu ajuta părțile beligerante cu trupe sau armament, să nu admită folosirea în scopuri militare a teritoriului propriu și să conteze pe respectarea drepturilor sale suverane. Inițial, statele neutre erau considerate că nu au propriile forțe armate în sens actual, dar la începutul secolului 20, a fost reactualizat dreptul lor de a se apăra în cazul unui atac direct sau în cazul cînd una dintre părți implicate în război vrea să-i folosească teritoriul în confruntarea cu alte state.

Istoria formării neutralității a mers în paralel cu dezvoltarea noțiunii securității colective, care de la Pacea de la Westfalia, era considerată opusă neutralității. Actualmente printre principalele alianțe militare colective sunt Alianța Nord-Atlantică (NATO) ghidată de SUA și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (ODKB) ghidată de Federația Rusă, alte alianțe fiind mult prea mici ca anvergură și capacități militare comune.

Statutul neutralității permanente este fixat uneori ca un tratat internațional și act juridic național al statului. Pe lângă aceasta, fiecare stat este în drept să-și stabilească statutul neutralității sale și în baza adoptării actelor interne, dar, este absolut important ca acești actori ai relațiilor internaționale să obțină recunoașterea neutralității de către alte state. În perioada modernă, acest statut recunoscut al neutralității îl deține Elveția, Austria, Laos, Cambodia, Malta, Turkmenistan. Statutul de neutralitate al Turkmenistanului a fost declarat în baza legii „privind amendamentele la modificarea și completările Constituției Turkmenistanului” și legi privind neutralitatea permanentă a Turkmenistanului”, adoptată în 1995, care a fost recunoscută și susținută de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția „Neutralitatea permanentă a Turkmenistanului”, adoptată la 12 decembrie 1995.

În diverse perioade, aproape fiecare al patrulea stat din lume, a examinat neutralitatea ca parte a doctrinei sale de politică externă, însă reconfigurarea relațiilor internaționale cu revizuirea necesităților de securitate, au reactualizat modul în care înțelegerea tradițională a neutralității este conformă cu noile realități ale relațiilor internaționale. Din punct de vedere al evoluției, politica de neutralitate s-a aflat în conflict cu conceptul de securitate colectivă, iar războaiele mondiale au contribuit la abandonarea treptată a noțiunii sale tradiționale, aspect influențat direct de contrapunerea lumii bipolare din cadrul Războiului Rece. Relațiile lumii bipolare au creat condiții pentru revitalizarea neutralității ca și opțiune viabilă, ceea ce a făcut posibil ca un număr de state să se echilibreze între interesele marilor puteri, apărându-și suveranitatea și păstrând în mare parte patrimoniul economic cultural propriu, iar alianțele de pe dimensiunea pur militară a lumii bipolare să se transforme în alianțe pe dimensiune politico-militară cu ceva conținut economic mult mai consistent.

Totodată, transformarea dimensiunilor de acțiune a alianțelor politico-militare și dimensiunii neutralității este deosebit de influențată de circumstanțe legate de pericole și amenințări asupra securității globale și regionale ca urmare a războiului din Ucraina, unde alianțele militare și statele neutre, prin prisma intereselor care coincid, impun sancțiuni economice comune celor care generează pericolul asupra securității  globale și regionale, iar unele state neafiliate cum sunt Suedia și Finlanda sunt pe cale de a adera la NATO.

În literatura de specialitate poate fi întîlnit următoarele aspecte privind tipurile de neutralitate:

1. neutralitatea permanentă este situaţia în care se află unele state ce şi-au asumat obligaţia permanentă de a nu participa la niciun conflict armat, la alianţe politico-militare sau la pregătirea războiului, de a nu permite folosirea teritoriului lor pentru amplasarea de baze militare străine precum şi obligaţia de a nu deţine, sau produce, sau experimenta arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă. Convenţiile de la Haga nu obliga puterile neutre să împiedice exportul sau tranzitul de arme şi muniţii pentru oricare dintre beligeranţi. Această dispoziţie se explică prin interesul marilor puteri de a face afaceri cu ocazia războiului, vânzând utilaje de război unuia sau altuia dintre beligeranţi sau chiar ambelor părţi;

2. neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a unui stat sau a unor state faţă de un anumit război. Un exemplu în acest sens îl constituie atitudinea Japoniei şi Turciei faţă de conflictul dintre Israel şi Statele Arabe din 1967;

3. neutralitatea imparţială reprezintă atitudinea de neutralitate a unui stat sau a unor state faţă de toţi participanţii la un conflict. A fost reglementată prin convenţiile de la Haga. Conform prevederilor acestor convenţii, statul neutru are, în timp de război, obligaţia să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi, fără a favoriza orice participant la conflict. După implementarea principiului neagresiunii/nefolosirii forţei sau ameninţării cu forţa în relaţiile internaţionale şi a interzicerii dreptului statelor de a porni război, considerat drept fundamental al lor, conceptul asupra neutralităţii s-a schimbat. În perioada de după cel de-al doilea război mondial, a apărut şi se dezvoltă conceptul neutralităţii diferenţiate;

4. neutralitatea diferenţiată înseamnă nu numai neparticiparea unui stat la conflictul armat, dar şi datoria acestui stat de a acorda ajutor nonmilitar statului victimă a agresiunii şi de a nu sprijini statul agresor. Această concepţie asupra neutralităţii se bazează nu numai pe principiul neagresiunii, ci şi pe calificarea războiul de agresiune drept cea mai gravă crimă împotriva omenirii. De aceea, se impune a se face deosebirea între agresor şi victima agresiunii. Ei nu sunt egali din punct de vedere al statutului lor juridic şi nu se mai poate admite o poziţie imparţială faţă de ei. Nu este admisă o atitudine de neutralitate faţă de statul care săvârşeşte o crimă internaţională;

5. neutralitatea pozitivă sau nealiniere este noțiune ceva mai nouă a neutralității, concretizată astăzi într-o amplă atitudine declarată a unui mare număr de state, de neangajare militară. Statele nealiniate şi mai ales acţiunea lor, denumită mişcare de nealiniere, au început să apară după Conferinţa ţărilor afro-asiatice de la Bandung din 1955. Pornind de la ideea de neutralitate, nealinierea se defineşte printr-o poziţie de nealiniere la alianţe şi blocuri militare şi printr-o politică de independenţă;

6. neutralitatea locală – prin neutralitatea unui teritoriu se înţelege statornicirea unui statut juridic, potrivit căruia este interzis să se desfăşoare acţiuni militare pe acel teritoriu, să se folosească acel teritoriu ca bază pentru desfăşurarea de acţiuni militare pe acel teritoriu sau ca bază pentru desfăşurarea operaţiilor militare în afara lui.

Neutralitatea poate fi şi temporară numai în cazul unui conflict armat. Un caz de neutralitate temporară îl oferă prevederile Convenţiei de la Geneva din 1949, privind crearea unor zone de protecţie pentru populaţia civilă în timp de război.

La început neutralitatea a fost reglementată în legătură cu instituţia neutralităţii permanente a unui stat. Ulterior, se formează o neutralitate a unei părţi din teritoriul unui stat, fără ca aceasta să mai fie legată de statutul de neutralitate permanentă al unor state. Această situaţie se explică prin aceea că anumite state aveau interese ca unele porţiuni de teritoriu să fie scoase din sfera acţiunilor militare şi totodată să fie interzisă folosirea lor ca baze pentru desfăşurarea operaţiunilor militare. Astfel, în 1862–1864, în legătură cu eliberarea insulelor Ionice de sub protectoratul Angliei şi alipirea lor la Grecia, aceste insule au fost cu statut de neutralitate.

De asemenea, interesul dezvoltării comunicaţiilor internaţionale a determinat necesitatea de a se proceda la neutralitatea unor căi maritime de interes naţional, a unor strâmtori, precum şi a altor teritorii de importanţă strategică internaţională.

Neutralitatea în războiul naval a fost reglementată prin Convenţia a XIII-a de la Haga din 1907 şi actualizate în Manualul de la San Remo din 1994, cea mai importantă prevedere este aceea conform căreia apele interioare, arhipelagice şi marea interioară a statelor neutre trebuie să fie respectate. Reguli generale ale neutralităţii maritime se găsesc şi în alte instrumente internaţionale, cum ar fi Convenţia a II-a din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor din forţele armate pe mare, care impune navelor şi aeronavelor neutre care iau la bord răniţi, bolnavi sau naufragiaţi să se asigure că aceştia nu vor participa la ostilităţi.

Cu referire la acest domeniu, pot fi aduse exemplele unde prin Tratatul de la Buenos Aires, încheiat în 1881 între Chile şi Argentina, a fost declarată neutralitatea strâmtorii Magellan. Prin Convenţia din 1888, încheiată între Franţa, Marea Britanie, Italia, Turcia, Rusia, Germania, Austro-Ungaria, Spania, Olanda, a fost declarat neutral canalul de Suez. Prin Tratatul din 1901, dintre Anglia şi S.U.A. şi Tratatul din 1903, dintre S.U.A. şi Panama, a fost declarat neutral canalul Panama.

Neutralitatea terestră este reglementată de Convenţia a V-a de la Haga din 1907, al cărei scop a fost de a defini neutralitatea în vederea unei mai bune precizări a drepturilor şi datoriilor  în caz de război pe uscat şi a reglementării situaţiei beligeranţilor refugiaţi pe teritorii neutre.

Principiile generale ale dreptului internaţional privind neutralitatea se aplică şi războiului aerian. Literatura juridică de drept internaţional consideră uneori că prin neutralitate se înţelege pe deoparte politica de neutralitate, pe de altă parte neutralitatea în caz de război sau specială şi neutralitatea permanentă. Politica de neutralitate ţine de politica internaţională, pe când neutralitatea permanentă ţine de drept internaţional.

Neutralitatea permanentă s-a dezvoltat din neutralitatea specială. Instituţia neutralităţii permanente a trecut printr-o criză care s-a manifestat printr-o violare a neutralităţii de către statele agresive de atunci, de exemplu, violarea de către Germania, în 1914, a neutralităţii permanente a Belgiei, sau prin faptul că până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nicio altă ţară nu mai adopta un statut de neutralitate permanentă.

În condiţiile în care războiul era considerat ca un drept al statelor, fiind inevitabil, instituţia neutralităţii permanente s-a format şi s-a dezvoltat ca o instituţie corespunzătoare exclusiv perioadei războiului. Cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile statelor neutre permanent nu se refereau decât la perioada războiului, la raporturile dintre statul neutru permanent şi beligeranţi.

Neutralitatea clasică îşi găseşte reflectarea juridică în cele două convenţii de la Haga din 1907, privind drepturile şi obligaţiile puterilor şi persoanelor neutre în caz de război terestru şi în caz de război maritim.

Conform dispoziţiilor acestor convenţii, teritoriul statului neutru permanent era inviolabil, fiind interzise desfăşurarea operaţiunilor militare, formarea de unități armate şi recrutarea efectivelor militare pentru beligeranţi, înarmarea şi utilarea navelor acestora, instalarea şi folosirea mijloacelor de telecomunicaţii cu forţele armate beligerante. Statul neutru permanent este obligat să se abţină de la participarea la orice operaţii militare, cu excepţia celor legate de apărarea sa.

Din punct de vedere al definirii neutralităţii permanente, principiul nou de drept internaţional, care interesează în primul rând, este principiul care instituie dreptul statelor la pace şi interzicere a războaielor de agresiune ca metode de soluţionare a problemelor internaţionale.

Prin neutralitatea permanentă clasică se înţelegea neparticiparea la război, imparţialitate faţă de beligeranţi, pasivitate în sensul unei comportări egale faţă de aceştia, în concepţia de astăzi s-a trecut la neutralitatea permanentă, care este diferenţiată, calificată de neparticiparea la război, dar discriminatorie în raporturile cu agresorul, pe de o parte, şi cu victima pe de altă parte. De exemplu, art. 4, pct. b din articolele de la Budapesta, pentru interpretarea Pactului de la Paris Briand-Kellogg, ce prevede ca în cazul violării acestui pact, statele neparticipante la război, adică neutre, pot refuza să respecte faţă de agresori obligaţiile decurgând din starea lor de neutralitate. Tot astfel, după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, SUA, înainte de a deveni parte beligerantă, au luat o serie de măsuri, care, prin caracterul lor, constituie, printre altele, o aplicare a concepţiei neutralităţii diferenţiate. Neutralitatea permanentă în perceperea sa nouă, prezintă o extindere a conţinutului acesteia, de la momentul războiului, la perioada de pace.

În cadrul conceptului de neutralitate diferenţiată, se păstrează drepturile şi obligaţiile statului neutru faţă de statele angajate în conflict. În plus, statul neutru, are dreptul şi obligaţia de a da ajutor victimei agresiunii sau statelor membre ale ONU ce iau parte la acţiunea armată, hotărâtă de Consiliul de Securitate, pentru sancţionarea agresorului constatat ca atare, dar numai prin mijloace care nu implică participarea la ostilităţi, cum ar fi, permiterea trecerii prin teritoriul sau a trupelor statelor care iau parte la sancţiunea militară aplicată agresorului, dreptul de a furniza materiale necesare beligeranților care duce la un război de apărare.

În literatura de specialitate, mai pot fi întâlnite noţiunile de neutralitate perfectă, imperfectă şi chiar recent a fost inclusă noţiunea de neutralitate activă, care defineşte rolul jucat de statele neutre în prevenirea declanşării conflictelor armate şi în lupta pentru salvgardarea păcii şi înţelegerilor mutuale.

În perioada 1950–1990, în condiţiile existenţei a două blocuri militare, a fost promovată instituţia nealinierii, denumită şi neutralitate pozitivă, care a fost îmbrăţişată de peste 80 state din Asia, Africa şi America Latină, mai ales cele care şi-au dobândit independenţa după al doilea război mondial. În condiţiile dispariţiei rivalităţii între blocurile militate, prin dizolvarea Tratatului de la Varşovia, în anul 1991, se pune întrebarea căror raţiuni mai răspunde mişcarea de nealiniere.

După cum se observă, statutul de neutralitate protejează în egală măsură pe cei neutri şi beligeranţii, interzicând atât unora cât şi altora să îndeplinească acte de beligeranţă directe sau indirecte. Pentru a fi funcţională cât şi pentru a produce efecte juridice, neutralitatea trebuie să fie recunoscută de către părţile în conflict, ca bază a respectării de către acestea din urmă a intereselor neutrilor.

În consecinţă, statul neutru are următoarele îndatoriri :

– să îndeplinească neutralitatea pe timp de pace şi de război;

– să nu facă parte din alianţe militare;

– să nu aprobe folosirea teritoriului naţional de către alte state în scopuri militare;

– să procedeze pentru promovarea păcii.

Un asemenea statut se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii.

Astfel, neutralitatea permanentă, implicând obligaţiile menţionate, se deosebeşte de neutralitatea unei părți a teritoriului. Ca urmare a acestor evoluţii analizate succint, putem observa că neutralitatea a devenit astăzi un concept valabil atât în timp de pace, când se pretinde că toate părţile aflate în conflict vor fi tratate de o manieră nediscriminatorie, cât şi în timp de război. Neutralitatea este o atitudine facultativă pe care statele terţe şi-o rezervă pentru a o adopta în funcţie de împrejurări şi independent de calitatea formală a conflictului.

Luxemburg – neutralitatea sa a încetat să mai fie garantată prin Tratatul de la Versailles, dar a fost menţinută unilateral până la invadarea teritoriului luxemburghez de către Germania, în 1940.

Austria – statutul de neutralitate permanentă a fost declarat printr-o lege internă a acesteia în 1954, care a intrat în vigoare la 5 noiembrie 1955, după semnarea la 5 mai 1955 a Tratatului de stat între Austria şi cele 4 mari puteri (Marea Britanie, Franţa, URSS si SUA), şi a fost primită în ONU în acelaşi an.

Malta – și-a declarat unilateral neutralitatea permanentă, iar statele europene au luat act de această declaraţie prin actul final al Reuniunii de la Madrid, din 1983 a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Cambodia – neutralitatea a fost stabilită printr-o lege constituţională în 1957, definită ca expresia unei politici internaţionale. Conform principiului neutralităţii, Cambogia nu întreprinde nicio agresiune contra unei ţări străine, însă dacă era victima unui atac, îşi rezerva dreptul de a se apăra, de a face apel la Naţiunile Unite a cărei membră este, sau la o mare putere cu care era în relaţii bune.

În practica modernă, neutralitatea permanentă se stabileşte prin acte unilaterale ale statului în cauză, care pot fi recunoscute prin acte multilaterale, cazul Austriei şi Laosului.

Un caz aparte îl reprezintă Turkmenistanul, stat nou apărut, ca urmare a dezmembrării URSS. După ce s-a hotărât, printr-o lege internă, că va avea un statut de neutralitate permanentă, printr-o rezoluţie din 1995 Adunarea Generală a recunoscut acest statut şi a cerut statelor membre ale ONU să-l respecte şi să-l sprijine.

Republica Moldova a înscris în Constituţia sa statutul de neutralitate, fără a fi cerut la începuturi confirmarea lui în cadrul ONU. Neutralitatea Republicii Moldova este un exemplu de compatibilitate a statutului de neutralitate cu sistemul universal de securitate colectivă, statul fiind furnizor de securitate prin participarea contingentelor armate de pacificare ale Republicii Moldova la operaţiunile realizate spre exemplu sub egida ONU în vederea menţinerii păcii şi securităţii. Se consideră că alături de exemplele oferite de Austria şi Elveţia, Republica Moldova, stat permanent neutru, nu este neutru în chestiunile legate de pacea mondială, contribuind la fortificarea securităţii internaţionale.

Neutralitatea îşi păstrează actualitatea, chiar în condiţiile participării unui stat neutru membru ONU, în cadrul sistemului de securitate prevăzut de Cartă şi în condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate al ONU.

O importanţă deosebită prezintă statutul de neutralizare al Antarcticii. Potrivit Tratatului asupra Antarcticii din 1959, Antarctica va fi folosită numai în scopuri paşnice. Sunt interzise îndeosebi orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare şi de fortificații, efectuarea de manevre militare, precum şi experimentarea oricăror tipuri de armament, precum şi interzicerea depozitării de deşeuri nucleare.

În măsura în care războiul continuă să fie o realitate în viaţa internaţională, cu toată interzicerea lui formală, neutralitatea, ca o consecinţă a conflictului armat, continuă să prezinte interes. Este greu să fim de acord cu interpretarea Cartei ONU, în sensul că ea ar fi desfiinţat integral instituţia neutralităţii.

Neutralitatea în contextul sistemului de securitate colectivă a statelor tratează două subiecte importante: neutralitatea în cadrul sistemelor universale de securitate colectiva, create de Societatea Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite (cazurile de aplicare în cadrul ONU a sancţiunilor cu caracter militar şi cu caracter nonmilitar, precum şi subiectul unei eventuale participări la sancţionarea statelor neutre permanent, nemembre ale organizaţiei) pe deoparte, iar pe de altă parte neutralitatea în cadrul sistemelor regionale europene de securitate colectivă (faptul participării statelor neutre în organizaţiile regionale europene de menţinere a securităţii regionale, cum ar fi: Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, fosta Organizaţie a Tratatului de la Varşovia, precum şi Comunitatea Statelor Independente.

Sa încercat să se limiteze recurgerea la război, prin crearea sistemului de securitate al Societăţii Naţiunilor şi chiar să excludă războiul din practica internaţională a statelor, prin crearea celui de-al doilea mecanism universal de securitate colectivă, propus de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar fără rezultat de durată

Printre statele cu statut neutru din Europa, care pot fi numite drept exemple de succes al statutului de neutralitate și neafiliere militară directă în alianțele militare, se numără Elveția, Finlanda, Austria, Suedia și Irlanda. În diverse perioade istorice și circumstanțe acestea au ales să urmeze o politică de neutralitate din considerentul că aceasta este cea mai bună cale de a-și asigura securitatea în raport cu ceilalți actori pe arena internațională, mai ales că nu există nicio certitudine că aliații din blocul militar vor veni în ajutor se lupte pentru interese care pot fi străine celorlalți membri ai alianței, spre exemplu este destul de discutat și incert articolul acordului NATO care asigură membrii de intervenție a alianței în cazul unei agresiuni externe, în contextul că interesele statelor membre sunt diferite, uneori contradictorii, iar acest articol nu a fost aplicat în practică, dar aici se impune de luat în calcul că Suedia și Finlanda, odată cu derularea conflictului armat din Ucraina, studiază la modul cel mai serios posibilitatea de a renunța la neutralitate cu aderarea la NATO.

Într-o anumită perioadă istorică, neutralitatea a salvat de război unele state, unde spre exemplu, în timpul războiului doi mondial, pe teritoriul statelor ca Elveția, Turcia, Portugalia, Spania și Suedia, nu s-au desfășurat acțiuni de luptă, acestea deținând statut de neutralitate atunci.

Republica Moldova, după declararea independenței, luând exemplul statelor neutre, și-a proclamat statutul de neutralitate permanentă în articolul 11 al Constituției, adoptată la 29 iulie 1994, care stabilește:„(1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.(2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Neutralitatea Republicii Moldova este un caz nu tocmai respectat de alți actori ai relațiilor internaționale, care continuă să dețină aici dislocate trupe cum este Grupul operativ de trupe ruse, fosta Armată a 14-a, în Transnistria, iar acest aspect la moment subminează grav aplicarea în practică a noțiunii de neutralitate. De asemenea, Republica Moldova a înscris în Constituția sa statutul de neutralitate, fără a fi cerut însă confirmarea lui în cadrul ONU. De fapt, nici un stat nu a recunoscut neutralitatea Republicii Moldova și nu există garanții internaționale ale acestui statut, deși ulterior la ONU sa solicitat această recunoaștere. Neutralitatea Republicii Moldova, care prin prezența trupelor străine și lipsei recunoașterii, este mai mult unilaterală și formală, în condițiile de opinii divergente ale societății, totuși este considerată de mulți ca un factor important pentru menținerea stabilității interne cât și un anumit scut contra pornirilor de agresiune militară externă . La general adepții neutralității consideră, că neutralitatea statului contribuie la calmarea și împăcarea unei bune părți din populația multietnică polarizată politic, care încă nu și-a stabilit o viziune incontestabilă privind acest statut de neutralitate.

Totodată, statutul de neutralitate nu interzice cooperarea militară cu alte state. Astfel, până în prezent Republica Moldova a desfășurat un parteneriat de succes cu NATO. La 20 decembrie 1992 Moldova devine membru al Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (CCNA), iar la 16 martie 1994 adera la programul ”Parteneriatul pentru Pace”. La 6 iulie 2006, este semnat Planul individual de acțiuni de parteneriat Republica Moldova – NATO, ceea ce constituie o nouă posibilitate de a se alătura eforturilor internaționale privind crearea unui sistem comun de securitate și consolidarea stabilității în lume. Aceasta deschide calea spre o nouă etapă în relațiile dintre părți, oferind pe lângă posibilitatea unui dialog direct privind problemele existente și o bază legislativă consecventă, care să reglementeze cooperările. În perioada următoare, relațiile de colaborare dintre Moldova și NATO se orientează spre asigurarea unei securități naționale, dar și instaurarea unui regim de stabilitate regională. Consolidarea securității naționale totodată rămâne a fi principala temă de discuție dintre părți, Republica Moldova generând pentru partenerii externi perceperea de partener imparțial și corect în dezvoltarea relațiilor reciproc avantajoase pe toate dimensiunile. Fiind stat neutru Republica Moldova poate dezvolta relații avantajoase de colaborare tehnico-militară bilaterală și cu NATO, dar și alte alianțe militare politice sau state, însă prezența trupelor străine pe teritoriul Moldovei, fără acordul statului gazdă, alimentarea și susținerea multilaterală a Transnistriei în afara controlului Republicii Moldova, diminuează efectele pozitive ale unei astfel de colaborări pentru statul moldovenesc, de asemenea, compromite esența practică a statutului de neutralitate al Republicii Moldova.

Evident că neutralitatea declarată de Republica Moldova nu este o garanție în fața amenințărilor externe și nu este un impediment cert pentru asigurarea unei securități multilaterale. Mai degrabă potențialii aliați ar putea deschide oportunități pentru aderarea Republicii Moldova la blocurile militare la care fac parte, decât ar face cu aceasta alianțe militare în afara unui bloc militar. În acest caz Moldova ar putea să folosească neutralitatea ca să-și consolideze securitatea prin participarea la diverse parteneriate externe, prin consolidarea capacităților de apărare, a societății multietnice, economiei etc., că într-un final, în circumstanțe favorabile să-și poată elibera pașnic teritoriul de trupe străine, să-și reintegreze pașnic teritoriile, să-și apere pașnic suveranitatea, integritatea, independența și să poate decide în continuare soarta neutralității sale în dependență de necesitățile societății consolidate în jurul intereselor naționale.

În contextul când la frontierele Republicii Moldova a apărut o nouă zonă de conflict armat în derulare activă în Ucrainei, neutralitatea statului capătă o mai mare importanță, aspect anunțat de mai mulți actori politici interni și externi, iar Republica Moldova condamnă războiul, dar fără a se implica în acest conflict, neutralitatea fiind la moment un scut lucrativ contra diferitor porniri agresive externe. De menționat că problemele tragice cu care se confruntă în prezent Ucraina, reprezintă consecințele circumstanțelor în care societatea ucraineană, structurile de forță, conjunctura politică și partenerii de dezvoltare externi nu erau pregătiți să prevină asemenea evenimente distructive, iar la moment în discursul dintre părțile implicate în conflict se pune întrebarea statutului de neutralitate a Ucrainei ca una din mai multe condiționări a încetării conflictului armat. Acest conflict riscă să depășească actualul areal de război și să pună în pericol nu numai existența Ucrainei, dar și pe cea a Republicii Moldova în context de extindere globalizată sau regională extinsă al acestui conflict armat, totodată să destabilizeze la general securitatea continentului european, inclusiv prin urmările războiului restricțiilor reciproce dintre Occident și Federația Rusă. În cazul în care se va reuși stoparea războiului din Ucraina fără extinderea teritorială al acestuia, Republica Moldova va putea cu mai mare libertate și cu mai puține riscuri să-și construiască viitorul.

2. Concluzii

Dat fiind faptul că Republica Moldova și-a ales vectorul de dezvoltare vest-european și de integrare în Uniunea Europeană, neutralitatea ei nu va constitui un obstacol în acest sens. Exemplu pot servi o parte din țările UE (Austria, Finlanda, Irlanda, Malta și Suedia), care sunt recunoscute ca neutre și nu fac parte din blocul NATO și din Politica de Securitate Europeană Comună. Modificarea statutului de neutralitate permanentă poate avea loc, potrivit art. 143 alin. (1), în coroborare cu prevederile art. 142 alin. (1) din Constituție, doar prin declanșarea procesului de revizuire a Constituției, iar proiectul urmează a fi adoptat în Parlament cu votul a 2/3 din deputații aleși din Parlamentul Republicii Moldova, ulterior fiind, în mod obligatoriu, aprobat prin referendum republican, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale.

Situația internă din Republica Moldova, unde există o dependență majoră de piețele de desfacere atât vestice cît și estice, o dependență externă energetică aproape totală, o situație economică departe de auto îndestulare complexă suficientă, un conflict pe teritoriul național în stare latentă cu o prezență a unor trupe străine și un teritoriu vast aflat în afara controlului autorităților statului, o populație multietnică ce nu vede în totalitate o perspectivă categorică a existenței Republicii Moldova drept un stat independent fiind destule tendințe/chemări directe/indirecte de a se uni cu alt stat, fiind populația divizată în tabere radical opuse pro-estice sau pro-vestice, creând o situația explozivă în urma polarizării politice cu influențe externe al acestei polarizări, cu populație și clasă politică care încă nu sa determinat definitiv asupra stabilirii și fortificării unei cauze naționale a propriei statalități, suprapusă peste o situație de securitate globală/regională fluctuantă periculoasă și explozivă odată cu începerea războiului din Ucraina, cu perspective ale unei degradări a relațiilor marilor puteri globale și celor regionale, impune un consens național larg pentru a determina totuși fie fortificarea statutului de neutralitate permanent, fie revizuirea acestuia din considerentele asigurării securității multidimensionale a statului, avînd în vedere capacitățile extrem de modeste ale Republicii Moldova de a-și asigura o securitate militară contra unui agresor puternic.

Toate acestea vin să fortifice aspectul că, pentru Republica Moldova, aflată la intersecția intereselor din regiunea extinsă a Mării Negre a marilor puteri globale și regionale, la hotarul inflamat dintre est și vest, statutul de neutralitate, fie aderarea la NATO, spre exemplu, devine o soluție vitală pentru supraviețuire în calitate de stat aflat între cei puternici, pentru realizarea unificării statului, edificarea armoniei interetnice și edificarea unui echilibru stabil al societății unite în jurul intereselor naționale a statului Republica Moldova, or aceste interese nu pot avea alt scop decât fortificarea confortului echilibrat al tuturor etniilor și viziunilor politice pentru ghidarea eforturilor comune în scopul consolidării unui trai decent al tuturor cetățenilor fără derapaje spre instabilitate, și aici identificarea consensului privind viitorul statutului de neutralitate doar se va consolida drept un teren fertil pentru edificarea celor menționate.

În concluzie trebuie de menționat că, la moment, fie și cu destule incertitudini interne și externe privind acest statut, neutralitatea Republicii Moldova se manifestă, în primul rând ca o necesitate strategică de adaptare la mediul de securitate existent, de păstrare a echilibrului social și cel vizavi de marile puteri globale și regionale, care trebuie să fie însoțită de o politică internă și externă balansată, constructivă, dar suficient de activă și dinamică pentru a anticipa evenimentele distructive. În acest sens se impune conștientizarea faptului, că Republicii Moldova are un conflict nesoluționat, trupe străine pe teritoriul său, se află și într-o zona cu risc sporit de instabilitate generat de războiul din Ucraina, dependență majoră față de resursele în primul rînd energetice externe. De la independență pînă la moment deținerea statutului de neutralitate a fost permanent contestat pe intern/extern, avînd și succese, dar și insuccese, iar aceste aspecte sunt destule pentru a argumenta fie menținerea și fortificarea neutralității, fie renunțarea la aceasta în condițiile ajungerii la concluzia lipsei clare a perspectivei palpabile de identificare a resurselor interne privind asigurarea auto îndestulată a necesităților de securitate, inclusiv militară a statului.

Astfel, dezvoltarea politicii naționale de neutralitate, fie renunțarea la aceasta, trebuie să contribuie esențial la menținerea stabilității Republicii Moldova și este o soluție rațională necesară pentru menținerea păcii și securității în regiune, înțelegând că atât o cale cît și alta vor costa enorm, fiind astăzi încă incert care anume vor fi aceste costuri, dar ambele soluții au dreptul la existență și pot fi adoptate spre acțiune practică, mai ales în  circumstanțe create de noul război de pe continentul European.