Perspectivele apărării antiaeriene/antirachetă în conflictele moderne și de viitor

            Astăzi, în cadrul acțiunilor de luptă desfășurate în diverse teatre de operații, tot mai mult sunt preferate de către marile puteri intervențiile de la distanță prin intermediul aviației militare și a rachetelor de croazieră, persistând pericolul aplicării armelor nucleare. Pentru aplicarea acestora sunt folosiți diverși purtători ai avioanelor, cum sunt portavioanele, avioane de bombardament strategice cu rază mare de acțiune, iar a rachetelor aceleași avioane și diverse nave de suprafață sau subacvatice, inclusiv lansatoare de la sol. Avantajul acestor acțiuni ”de la distanță”, sunt că ele aduc pierderi considerabile și ”inteligente” adversarului doar unde se impune, fără a afecta prea mult populația pașnică, au impact mult mai diminuat asupra pierderilor umane proprii și respectiv nu trezesc repulsii prea mari în societatea statului care aplică forța. Suplimentar operatorii de la distanță demonstrează adversarilor și aliaților capacitatea superioară economică, tehnologică, disponibilitatea resurselor în proiectarea forțelor la mare distanță, astfel sporind descurajarea adversarilor și sporind imaginea proprie de forță care impune obligatoriu spre ”respect”.  Astfel de aplicări a forței de la distanță, prin intermediul aviației militare și mai nou  prin tot mai folosita capacitate de lovire prin rachete inteligente, au loc tot mai des, ca exemple fiind mai toate conflictele din ultimele decenii (Iugoslavia, Irak, Siria, etc.). Eficiența unor astfel de acțiuni militare sa dovedit a fi destul de acceptabilă, iar rezultatul aplicării armelor inteligente de la distanță a convins marile puteri militare că acestea pot crea circumstanțele necesare pentru atingerea scopurilor și fără intervenții terestre cu forțe umane. Concomitent sa demonstrat de mai multe ori că și o simplă prezență a purtătorilor unor astfel de capacități de lovire (mai ales grupurile navale cu portavioane, nave cu rachete de croazieră, submarine multi-rol) în apropierea țintei poate descuraja anumite intenții adverse, până la renunțarea planurilor inițiale de către țintă. În acest context, se poate observa în ultimii ani, că marile puteri tot mai des recurg la astfel de descurajări unul contra altuia sau contra unor actori mai mici, sau în activități de contracarare a terorismului. Un exemplu de încercare a descurajării prin o potențială proiectare a forței la mare distanță este și ultimul exemplu din aceste referințe –

https://publicpool.kinja.com/subject-statement-from-the-national-security-advisor-a-183453940,

https://lenta.ru/news/2019/05/06/us/.

            Toate aceste aplicări de forță de la distanță, fie prin intermediul aviației militare sau a diverselor rachete de pe diferiți purtători, sunt eficiente doar în condițiile unei apărări antiaeriene/antirachetă insuficiente ca și număr de capacități antiaeriene/antirachetă, cât de modernă este tehnica respectivă, instruirea efectivelor ce operează capacitățile antiaeriene, organizarea eșalonată a sistemului apărării antiaeriene, sisteme moderne de radiolocație, automatizarea și centralizarea proceselor. În toate cazurile aplicării forței de la distanță, prin intermediul capacităților enumerate mai sus, sa demonstrat că scopul planificat de către atacator este în mare parte atins cu succes, iar ținta de fiecare dată a deținut capacități antiaeriene insuficiente ca și număr, inclusiv deținerea unor capacități învechite, incapabile să contracareze inamicul aerian modern. Succesul aplicării forței de la distanță, mai ales prin intermediul aviației și rachetelor, a demonstrat suplimentar, că deținerea unei armate numeroase și aparent bine dotată pe alte zone decât apărarea antiaeriană/antirachetă, este inutilă în condițiile unei apărări antiaeriene învechite și prost organizate, iar aplicarea loviturilor aeriene poate aduce rezultatul scontat și fără operații terestre. Istoria mai multor conflicte moderne (de după anul 1991) ne impune la concluzia că orice operație militară cu aplicarea directă a forței (operație de anvergură sau fie într-un conflict de proporții sau local, inclusiv antiterorist în adâncimea unor teritorii unde sunt aceștia dislocați) va fi precedată de  o aplicare cu precizie sau masivă a capacităților de lovire aeriană, urmate fie de intervenție terestră, fie scopurile vor fi atinse doar prin atacurile aeriene, sau pot fi aplicate rachetele balistice nucleare, iar în aceste condiții actuale și de viitor (pe viitor se pare că și mai mult va spori) apărarea antiaeriană și antirachetă devine cea mai importantă capacitate de apărare, fără de care eficiența celorlalte componente ale forțelor convenționale este cu mult mai diminuată, sau aproape inutile în dependență de circumstanțe.

            Istoria apărării antiaeriene, la general vorbind, începe odată cu apariția necesității de  nimicire al aparatelor de zbor rudimentare folosite în scopuri militare (baloane cu aer cald, aerostate, diverse avioane primitive). Drept mijloace de apărare antiaeriană la începuturi erau folosite majoritatea armamentului de infanterie deținut în dotarea forțelor, iar odată cu dezvoltarea aviației militare, apărarea a trecut la mijloace specializate în contracararea țintelor aeriene, cum ar fi artileria antiaeriană compusă din tunuri și mitraliere antiaeriene de calibru diferit cu dezvoltarea tot mai avansată a sistemelor de radiolocație. Istoria celor două războaie mondiale a demonstrat eficiența deosebită a capacităților de atac aerian prin intermediul aviației (inclusiv și a rachetelor germane) asupra țintelor terestre și navale, iar rolul apărării antiaeriene, ca un gen de armă indispensabil unei apărări de succes, sa demonstrat a fi unul absolut vital. Odată cu dezvoltarea aviației militare, apariția rachetelor, inclusiv nucleare ca mijloc eficient de lovire, sa impus revizuirea organizării apărării antiaeriene, construirea apărării antirachetă, concomitent cu creșterea tot mai mare a rolului complexelor de rachete antiaeriene/antirachetă în edificarea unei apărări eficiente. Apariția și dezvoltarea armamentului nuclear și al purtătorilor acestuia a impus suplimentar și construirea, cu dezvoltarea unui sistem de apărare antirachetă, care astăzi are un rol tot mai important în asigurarea apărării și descurajării aplicării eficiente a armelor nucleare. Puterile militare, care dețin experiența războaielor mondiale, locale, etc, au experiența necesară privind eficiența propriilor operații militare cu aplicarea loviturilor aeriene și contracarării acestora, depun astăzi eforturi considerabile pentru dezvoltarea sistemelor moderne de apărare antiaeriană și antirachetă, dotate cu complexe de generații tot mai avansate de rachete și artilerie antiaeriană cu noi mijloace de radiolocație, capabile să lupte contra mijloacelor de atac aerian, tehnologiilor de mascare Stealth, a componentelor balistice, spațiale, hipersonice.

            Cele mai avansate sisteme și capacități tehnice de apărare antiaeriană/antirachetă sunt astăzi dezvoltate de SUA, Federația Rusă (FR), Israel, restul operatori de sisteme și de complexe antiaeriene, copie pe cei menționați, folosesc sisteme procurate de la respectivii, fie dezvoltă sisteme proprii, dar în mare parte mai inferioare ca și capacități sistemelor și mijloacelor tehnice mai ales din SUA și FR.

            Un sistem de apărare antiaerian modern, cu nivel de eficiență sporit contra capacităților actuale de atac aerian, este foarte costisitor, complex ca și organizare, dotare tehnică, și poate asigura depistarea timpurie la distanțe mari a țintelor aeriene, a lansării munițiilor balistice,  automatizarea proceselor respective de cercetare prin radiolocație, interceptare, repartizare a țintelor, cu transmiterea și repartizarea priorităților asupra țintelor la diverse componente din sistem reieșind din pericolul prezentat de țintă, eșalonarea pe distanță și înălțimi, iar în acest proces automatizarea, repartizarea de priorități și mobilitatea sporită, este un succes al protecției antiaeriene moderne, care se fortifică datorită noilor tehnologii militare din cadrul celor mai moderne sisteme de apărare antiaeriană/antirachetă. Apărarea antiaeriană, în statele care alocă destulă atenție subiectului, se organizează de obicei eșalonat, cu repartizare pe zone de potențial pericol sporit în cadrul asigurării antiaeriene a centrelor administrative, economice, militare, unei grupări de forțe, fie zonală, fie pentru un anumit obiect sau teritorii supuse apărării. Reieșind din cele expuse, apărarea antiaeriană este compusă din mai multe complexe de rachete antiaeriene, radiolocație, complexe combinate de rachete și artilerie, sau artilerie antiaeriene, aviație de interceptare, împărțite pe diverse destinații reieșind din capacitatea depistării/lovirii țintelor în dependență de capacitatea respectivă a tehnicii deținute.

Astăzi, discutate și apreciate drept cele mai moderne/eficiente sisteme organizaționale de apărarea antiaeriană/antirachetă, complexe de rachete antiaeriene/antirachetă din lume, sunt cele din SUA cum sunt complexele Patriot, THAAD, sistemul naval AEGIS, terestru AEGIS Ashore, cele din FR cum este complexul antiaerian/antirachetă S-300 diverse modele, S-400, sistemul antirachetă/anti-spațial A235, merită o atenție aparte excelentul sistem antiaerian/antirachetă Iron Dome, David’s Sling, Arrow din Israel, dotat inclusiv și cu complexe proprii produse în Israel, complexul norvegiano-american NASAMS, complexele HQ9 din China, etc.

Complexe menționate sunt destinate pentru respingerea loviturilor aeriene ale mijloacelor de lovire aeriene și spațiale adverse, pot asigura protecția centrelor de conducere politico-militară a statului, a grupărilor de forțe, centrelor administrative, zonelor industriale, ale unor obiective de importanță deosebită, concomitent au capacități pentru lovirea componentelor rachetelor balistice nucleare care atacă importante obiective de infrastructură administrativă, economică sau militară. Eficiența acestora, cu plusuri și minusuri, în cazul Patriot și Iron Dome a fost practic demonstrată în lupte, mai puțin S-400, care încă nu a excelat în careva confruntări reale. Dar S-400, datorită experienței predecesorului S-300, a capacităților declarate și abordărilor tehnologice noi, experiențelor practice din poligon, prețului avantajos comparativ cu concurenții, chiar și fără practică de luptă, este considerat deosebit de bun, sau chiar cel mai bun complex antiaerian/antirachetă din lume. Drept o dovadă imbatabilă al aprecierii complexelor S-400 este că Turcia, membru important al NATO, pentru a deține complexe S-400 a intrat în ample divergențe cu aliații săi din NATO, și mai ales cu SUA, riscând sancțiuni, printre care și excluderea Turciei din programul de dotare cu avioane de generația a cincea F35 din SUA. Alte state precum China, India, Irak, Arabia Saudită, Marocco, fie au semnat deja contracte de livrare a S-400 sau intenționează să achiziționeze astfel de complexe, apreciind superioritatea complexului mai importantă decât potențiale sancțiuni din partea concurenților sistemului S-400. De către producătorul S-400, dar și de către mai mulți specialiști în domeniu, complexul respectiv este calificat astăzi drept cel mai inovativ și eficient (chiar și fără  practică de lupte reale) dintre toate complexele antiaeriene cu rază mare de acțiune, acestea fiind considerat un complex universal antiaerian/antirachetă, care și singur, datorită capacității de lansare a mai multor tipuri de rachetă, poate asigura o apărare adecvată pe diferite distanțe și înălțimi. Alții preferă sistemele americane Patriot, care și ele sunt foarte eficiente și au demonstrat această eficiența în lupte, fie și cu multe rateuri, printre cei care vor intra în posesia de complexe Patriot vor fi Polonia (aici se crede că Patriot vor fi deosebit de efective contra loviturilor din partea compelxelor operativ-tactice rusești Iskander și Patriot va fi baza viitoarei sisteme antirachetă poloneze Wisla), România, etc., în orice caz achizițiile respective de sisteme americane, rusești, israeliene, de altele demonstrează conștientizarea tot mai avansată a importanței edificării unui sistem eficient de apărare antiaerian și antirachetă modern ca și bază al unei apărări viabile al statului.

Eficiența sistemelor antiaeriene/antirachetă moderne, dotate cu complexe actuale, desigur că nu este de 100% și respectiv ultimul exemplu de folosire a sistemului Iron Dome demonstrează că apărarea antiaeriană nu poate asigura pe deplin protecția unui teritoriu, și din aproximativ 690 rachete lansate spre Israel doar 240 au fost nimicite, restul fie nu au atins țintele dar totuși au lovit solul cu pagube neînsemnate, dar cu regret au fost și pierderi umane. Asta demonstrează că și un stat foarte bine asigurat din punct de vedere militar, inclusiv pe zona de apărare antiaerienă/antirachetă, cum este Israel, mai are mult de perfecționat sistemul antiaerian/antirachetă până să fie asigurat 100 % contra loviturilor aeriene indiferent de tipul acestora. http://www.newsru.co.il/israel/06may2019/tzahal_gaza_106.html.

            Pe lângă celebrele Patriot și S-300, S-400, mai există multe alte complexe eficiente, dar cu rază de acțiune mai mică și care au alte destinații cum ar fi de la apărarea unor obiective și până la asigurarea trupelor aflate în marș, sau asigurarea antiaeriană a complexelor antiaeriene cu rază mare de acțiune (spre exemplu S400 sunt susținute și asigurate de către complexe Panțîri S1/2). Complexele cu rază mai mică, fiind mult mai eftine ca și cost de achiziție/mentenanță, sunt des folosite în cadrul conflictelor și au demonstrat o eficacitate satisfăcătoare. Printre cele mai eficiente complexe antiaeriene cu rază medie și mică, iarăși sunt cele de producție FR, considerate din mai multe motive (bazate pe datele tehnico-tactice, rezultatele practice din poligoane, experiența participării în lupte), drept unele dintre cele mai eficiente. Printre acestea se numără complexele de rachete antiaeriene mobile modernizate Buk M3, Tor M2, complexul combinat de rachete și artilerie antiaeriană Panțiri S2, complexele S-350 Viteazi, S-300 BM Antei 2500, complexele vizate totuși fiind încă puține în dotarea, chiar și în FR. Printre cele americane se poate de menționat complexele MSHORAD, M1097 Avenger, israeliene Spyder-SR, Spyder-MR, franceze Crotale, complexele SAMP-T produse prin efort comun francez-german-italian.

            Sistemele destinate doar protecției antirachetă, care au ca și destinație generală nimicirea rachetelor balistice nucleare, inclusiv altor ținte aeriene, mai mult sunt sisteme pentru descurajarea adversarului în folosirea practică a mijloacelor de lovire nucleare și sunt subiectul divergenților dintre marile puteri privind aspectul defensiv al acestora, ele fiind suspectate de capacități de atac de mare distanță asupra țintelor strategice.

            Este evident, că experiența conflictelor moderne, împreună cu succesele și insuccesele sistemelor actuale de apărare antiaeriană/antirachetă, demonstrează necesitatea absolut importantă al apărării antiaeriene (inclusiv antirachetă), dar și aspectul că prețul ridicat combinat cu complexitatea sporită de producere al sistemelor moderne de apărare antiaerienă/antirachetă, nu permite nici operatorilor importanți de capacități militare să asigure 100% din spațiul său aerian contra pericolelor aeriene aflate într-o evoluție extrem de rapidă.

Putem concluziona, că perspectiva apărării antiaeriene/anti-rachetă pentru viitorul mediu și îndepărtat, în pofida costurilor deosebit de sporite pentru achiziție și mentenanță, este că acestea vor deveni (și deja aceste procese sunt în plină desfășurarea) inevitabil nucleul în jurul căruia se va edifica sistemul defensiv viabil al unui stat, sau asta va fi o parte indispensabilă a stabilirii protecției unor obiective importante, în condițiile când aplicarea forței de la distanță prevalează peste operațiile terestre mult mai incerte ca rezultat final pentru atacator. Marii operatori de capacități militare tot mai intens vor investi surse și eforturi considerabile pentru a obține supremație tehnologică asupra potențialilor adversari, iar această concurență combinată cu dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de atac aerian, vor aduce la perfecționarea tot mai avansată a sistemelor de organizare a apărării antiaeriene/antirachetă, dotate cu tot mai avansate complexe de rachete și artilerie antiaeriene (deși ultima pierde treptat din eficiență și deci utilizare), sisteme de radiolocație, iar noile tehnologii revoluționare vor fi motorul acestor evoluții. Conștientizarea cât mai rapidă a creșterii importanței apărării antiaeriene/antirachetă, va scăpa statele, interesate în construcția unei apărări eficiente, de intenții agresive ale celor rău intenționați, sau va putea descuraja o potențială invazie străină, iar aceste beneficii vor justifica pe deplin investițiile majore în astfel de sisteme, ca și în forțele armate în general.