Perspectivele finalizării problemei nucleare a Iranului

            Odată cu apariția în dotarea marilor puteri a capacităților nucleare pentru scopuri militare,  forța distrugătoare a cărora a fost demonstrată la modul practic în cadrul operațiilor militare contra Imperiului Japonez, sa constatat că, deținerea de către un stat al armamentului nuclear este o capacitate care avansează substanțial posibilitățile deținătorului de poziționare superioară în relațiile sale cu alți actori ai relațiilor internaționale, și oferă alte abordări în promovarea intereselor sale multilaterale în plan local și global.

Astfel, pe parcursul anilor, de la apariția acestor tehnologii și demonstrației practice al acestora, foarte mulți au dorit să încadreze astfel de tehnologii, pentru a descuraja agresivitatea împotriva sa, sau invers a avea o poziție superioară în cadrul relațiilor internaționale. Treptat, prin diverse metode, inclusiv controversate, mai multe state au obținut accesul la tehnologiile nucleare și au reușit a dezvolta aceste tehnologii atât pe zona militară cât și pe cea civilă în scopuri economice. Treptat sa format așa numitul club al deținătorilor de tehnologii nucleare și deci implicit al armamentului ofensiv nuclear cu purtători balistici intercontinentali. Din acest ”club” la moment face parte Statele Unite ale Americii (SUA), Federația Rusă (FR), Franța, Marea Britanie, China, India, Pakistan, Coreea de Nord, se discută intens și despre Israel, dar încă neconfirmat oficial. În afară de respectivii, mai sunt state care dețin tehnologii și instalații nucleare doar în scop civil economic, cum ar fi stații nucleare pentru producerea de curent electric. Odată cu conștientizarea pericolului, care îl poate produce armamentul nuclear asupra ecosistemului internațional, statele deținătoare au decis să semneze Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear, semnat la 1.07.1968 pentru a limita răspândirea armamentului nuclear. Majoritatea statelor, pentru a diminua răspândirea sistemelor de armament nuclear, au dorit și ele să fie parte al tratatului vizat, și astfel 188 state acum sunt părți ale tratatului. India, Pakistan, Israel nu au semnat și nici nu au ratificat tratatul, iar Coreea de Nord s-a retras. Tratatul a fost propus de Irlanda, iar Finlanda a fost primul stat care l-a semnat. În New York, pe data de 11 mai 1995, părțile semnatare ale tratatului au decis, prin comun acord să extindă tratatul pentru o perioadă nedefinită și fără careva condiții. În anul 1957, pentru a contribui la dezvoltarea și folosirea practică a energiei nucleare în scopuri pașnice, a fost creată în cadrul ONU, Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), suplimentar agenția respectivă verifică securitatea obiectivelor nucleare, dacă energia atomică și tehnologiile respective nu sunt folosite în scopuri militare de către deținătorii acestora, ce pretind că au doar scopuri civile. Cam de prin anul 2002, una dintre cele mai controversate și discutate teme, privind suspiciunea de transfer a tehnologiile nucleare civile pe zona militară, este situația la tema vizată din Iran. Acest stat este permanent învinuit, mai ales de către SUA, că ar avea intenții și chiar desfășoară activități acoperite de edificare a capacităților nucleare în scop militar, iar problema respectivă riscă să se agraveze până la un conflict militar de proporții incerte dintre SUA, aliații săi și Iranul. Această problemă, cu perspective pronunțate de potențial conflict militar deschis, este astăzi, de rând cu problema arsenalului nuclear al Coreei de Nord, una dintre principalele care afectează securitatea din Asia, implicit și în plan global.

Această problemă a posibilității transferului capacităților nucleare civile iraniene în capacități ofensive militare, a început din anul 1957, când Iranul a semnat cu SUA primul acord de utilizare a energiei atomice în scopuri pașnice, atunci relațiile SUA cu Iranul, condus de șahul din dinastia Pehlevi, erau foarte pozitive, iar începând cu 1960 Iranul a primit, chiar de la SUA, primul ajutor în construcția de utilaj nuclear de cercetare  în scopuri civile. În anul 1968 Iranul a semnat Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear cu ratificarea acestuia în 1970. Pe parcursul anilor Iranul a anunțat intenții de a construi cam 20 centrale atomice și a primit tehnologii nucleare cu ajutor, la construcția obiectivelor și utilajului nuclear în scopuri civile, de la mai multe state, printre care SUA, Republica Federativă Germană, Franța, URSS. În 1979 în Iran are loc Revoluția Islamică, monarhia dinastiei Pehlevi cade, iar noua conducere a Iranului a decis sistarea dezvoltării programului nuclear, majoritatea specialiștilor în domeniu părăsind treptat Iranul. Peste o perioadă, odată cu întărirea puterii noii conduceri, în 1982 sa decis relansarea programului nuclear civil propriu, inclusiv prin procesul de îmbogățire a uraniului la centrul din Isfahan. În acest scop au fost lansate colaborări cu China, Elveția, Germania, Olanda, URSS/FR. În anul 1995 Iran și FR au semnat un acord de reluare a construcției stației atomice de energie electrică din Bushehr, construcția fiind începută în 1998. Din anul 1995 SUA introduce sancțiuni economice contra Iranului, iar în 2002, ca urmare a unor dezvăluiri al consiliului național de rezistență din Iran, SUA au învinuit Iranul că acesta este susținător și finanțator al terorismului, cu intenții ascunse de a obține capacități militare nucleare. În anul 2003 Franța, Marea Britanie, Germania au contribuit semnificativ ca Iranul să accepte semnarea unui protocol suplimentar pe lângă Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear, care ar permite inspectorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, să verifice orice obiectiv nuclear din Iran, parlamentul iranian însă nu a ratificat protocolul respectiv. În 2003  directorul AIEA Mohamed El Baradei, declara că Iranul dezvoltă fără anunț oficial componente nucleare, Iranul a fost de acord să suspende programul pentru îmbogățirea uraniului și să permită inspectările ce nu au elucidat exact planuri de lansare a unui program nuclear militar. În 2004 Iran totuși relansează procedurile tehnologice de îmbogățire a uraniului și aceste aspecte au renovat suspiciunile asupra intențiilor de a obține arme nucleare, contribuind la degradarea relațiilor Republicii Islamice Iran cu restul lumii, mai ales cu statele occidentale în frunte cu SUA. Iranul a respins de fiecare dată orice învinuire că ar desfășura activități de creare a armelor nucleare, astfel în 2008 Liderul Suprem Ayatollah-ul Ali Khamenei a declarat, că Iranul se opune armelor nucleare care nu aduc beneficii și putere națiunilor, aspect susținut și de ministrul de externe al Iranului Hassan Qashqavi, care declara că, armele nucleare nu sunt parte a doctrinei iraniene de apărare. Totuși suspiciunile au continuat, fiind urmate de multiple întrevederi la tematica respectivă, Iranul făcând mai multe concesii și parțial acceptând solicitările occidentale. Situația sa mai schimbat pozitiv odată cu venire în anul 2013, la postul de președinte al Iranului, a lui Hassan Rouhani, acesta fiind adept al reconfigurării pozitive a raporturilor cu alte state. Au urmat diverse tratative, soldate la 15.07.2015 cu un acord politic dintre Iran cu SUA, FR, Germania, Franța, Marea Britania, China, privind programul nuclear iranian în schimbul anulării sancțiunilor economice. Prin aceste înțelegeri Iranul permitea inspectorilor AIEA să desfășoare verificarea completă a obiectivelor nucleare iraniene, să exporte majoritatea uraniului îmbogățit, uzina de îmbogățire din Fordo se va transforma în centru științific nuclear și nu va mai produce uraniu îmbogățit, iar statele participante la înțelegerea vizată, urmau a ridica treptat toate sancțiunile economice impuse anterior. Acordul mai avea un rol important la temperarea Iranului să-și dezvolte programul nuclear și să-i diminueze susținerea acțiunilor militare în Siria, dar și atitudinea foarte agresivă față de Israel, alte state din regiune.

În anul 2018, SUA iarăși au învinuit Iranul de susținerea terorismului și că nu a renunțat la programul nuclear militar, anunțând părăsirea unilaterală a acordului privind programul nuclear iranian, cu reintroducerea sancțiunilor ridicate. Celelalte state participante la acest acord, suplimentar ONU cu Uniunea Europeană, nu au susținut decizia SUA, aceasta fiind salutată doar de Israel și Arabia Saudită, vechii adversari ai Iranului. Decizia SUA a fost dur criticată de conducerea Iranului, dar și de participanții la acordul privind programul nuclear iranian, toți încercând a convinge SUA să renunțe la decizia respectivă, iar Iranul a menționat, că în pofida părăsirii acordului de către SUA, el va rămâne în cadrul înțelegerilor și va respecta angajamentele asumate.  În 2019, problema respectivă a cunoscut o amplificare negativă suplimentară, odată cu anunțarea de către conducerea SUA, a Corpului Gărzii Revoluția Islamice din Iran, drept organizație teroristă. Astfel, SUA au plasat în mod oficial Gardienii Revoluției, parte a Forțelor Armate iraniene, pe lista cu organizații teroriste străine, ceea ce crește riscul unor sancțiuni și mai sporite împotriva Teheranului. Se poate de spus că decizia SUA este ceva fără precedent, când o organizație din cadrul unui guvern străin este desemnat astfel. O astfel de calificare ar fi o recunoaștere, cel puțin din partea susținătorilor acestei afirmări, a faptului că Iranul nu este doar un stat care susține terorismul, dar și că Garda Revoluției Islamice participă activ, finanțează și promovează terorismul, fiind o ramură externă ce sprijină inclusiv forțele aliate ale Iranului, precum trupele lui Bashar al-Assad sau cele ale Hezbollah. Drept răspuns Iranul a declarat teroriști militarii SUA din Orientul Apropiat împreună cu Comandamentul Central al Forțelor Armate SUA. Suplimentar la acestea și la sancțiunile SUA, Iranul a forțat nota, anunțat recent sistarea unor prevederi din acordul privind programul nuclear iranian în ce privește îmbogățirea uraniului și anumite modernizări a unii reactor, iar părăsirea acordului este acum condiționată de Iran prin faptul că statele participante la acord să nu introducă sancțiuni, și să se conducă de angajamentele asumate prin acordul respectiv. La rândul său UE, Franța, Germania, Marea Britanie sau pronunțat ferm contra unor acțiuni unilaterale și au cerut Iranului să respecte angajamentele asumate, anunțând la rândul său că respectarea acordului de către cei vizați este în vigoare, aspecte susținute și de FR. După întrevederea din mai 2019, a conducerii statelor UE în Sibiu, România, președintele francez a menționat că, dacă Iranul va părăsi acordul privind programul nuclear, atunci responsabil de acest fapt se va face SUA, iar UE va depune toate eforturile necesare pentru păstrarea acestui acord.

            Toate aceste probleme, legate de programul nuclear al Iranului, sunt multiplu amplificate de situația complicată de securitate din Orientul Apropiat, unde conflictele interminabile din Irak, Afganistan, Siria, lupta cu exponenții organizațiilor teroriste, cum este mult prea răspândita organizație teroristă Statul Islamic și afiliații acesteia, conflicte dintre Israel și vecinii săi, împreună cu învinuirea Iranului de susținere a terorismului, riscă să se agraveze multiplu, inclusiv să se răspândească și peste alte zone. Iranul este o mare putere regională, cu multe resurse umane, aparent bine controlate de către conducerea religioasă și politică a statului respectiv, cu destule resurse economice, cu Forțe Armate impresionante.

SUA a anunțat recent că ar putea trimite un grup naval cu portavion în Golful Persic și că sau luat măsuri suplimentare pentru fortificarea capacităților antirachetă al aliaților SUA din regiune, toate pentru a tempera și descuraja intențiile agresive ale Iranului. Israelul, Arabia Saudită sunt și ei promotori al acțiunilor dure contra Iranului, iar aceste relații degradate dintre Iran și alte state nu sunt deloc din sfera menținerii păcii regionale și globale.

            Forțele Armate ale Iranului au o amplă experiență de luptă contra Irakului din perioada anilor 1980-1988 și treptat aceste forțe sau dezvoltat până astăzi, când acestea numără circa 500 (dar cel mai probabil cifra este cu mult mai mare) mii de angajați repartizați pe diferite genuri de armă. Analiza surselor disponibile elucidează că, Forțele Armate ale Republicii Islamice Iran sunt formate din Forțele terestre, Forțele navale, Forțele aeriene, apărarea antiaeriană, unități cu rachete tactice terestre, inclusiv balistice cu explozibil convențional și rază mare de acțiune. În afară de acestea mai există un fel de armată paralelă celei regulate, numită Corpul Gărzii Revoluției Islamice din Iran, care numără circa 125 mii persoane repartizați și acestea în categorii de forțe terestre, navale, aeriene, speciale, miliții populare Basij cu un mare număr de personal provizoriu, care poate depăși 10 milioane la necesitate. Doar din ce se cunoaște, din sursele liber disponibile, forțele terestre iraniene din cadrul armatei regulate, sunt cele mai numeroase și repartizate în cinci state majore împărțite pe zone de responsabilitate, cu brigăzi de blindate, infanterie motorizată, infanterie, de desant aerian, aviația forțelor terestre, unități de artilerie, unități cu destinație specială. Nu se știe exact ce dotare au Forțele Armate ale Iranului, dar din cele cunoscute se poate de văzut că forțele terestre sunt circa 350 mii persoane, acestea au în dotare circa 1500 tancuri (alte date susțin că ar fi circa 2800 tancuri) de diferite generații și diferite producții, inclusiv proprie, cum ar fi cel mai numeros tanc T55, urmat de T72, mai există tancuri americane de generații anterioare ca M47, M48, M60, multiple blindate de tipul BTR, M113, BMP, sunt în dotare multiple sisteme de artilerie, inclusiv autopropulsată de producție străină și proprie, artilerie reactivă preponderent de producție chineză Tip63, circa 3000 aruncătoare de mine, complexe operativ-tactice de rachete terestre Shahab -1, 2 și 3 bazate pe modele sovietice. Forțele terestre dețin în dotare sisteme de apărare antiaeriană cum ar fi complexele portative sovietice Igla, Strela, de producție proprie, artilerie antiaeriană divers calibru, complexe ZSU-23-4, ZSU-57-2, ZPU-2, S60, M-1939, etc. Mijloace aeriene compuse din elicoptere AH-1J Cobra, HESA Shahed 285, CH-47 Chinook, Bell 205, 206, diverse aeronave de producție străină și proprie, multe alte sisteme de armament de infanterie.

            Forțele aeriene ale armatei sunt compuse dintr-un personal de circa 18 mii persoane, cu o dotare amplă de mijloace aeriene, printre care model nou de avion de vânătoare Qaher-313 Stels,  avioane de luptă HESA Saeqeh, ceva mai numeroase de cam 30 unități HESA Azarakhsh, toate de producție proprie, în jur de 43 de avioane americane  F-14 Tomcat, 36 de MIG29 sovietice, 10 Dassault Mirage F1 franceze, 24 de F-7M (MIG21) chineze, 10 SU25 sovietic, avioane americane Lockheed P-3MP, Lockheed T-33, RF-4E, din Brazilia 15 Embraer EMB 312, din Pakistan 25 de MFI-17, 30 de Su24 sovietice, 64 F-4D/4E americane, circa 70 Northrop F-5 americane, elicoptere de atac, cam 50 de HESA Shahed 285 producție proprie, cam 100 de Bell AH-1 Cobra, mai multe Bell 206A, Bell 214C, Bell 412, Shabaviz 2-75 și Shabaviz 2061 producție proprie. Avioane fără pilot diverse modele de producție proprie ca Shahed 129, Karrar, Ababil, Sofreh Mahi, Mohajer 1,2,3,4, Zohal, A1, Shaparak, Rad, Saeghe. Apărarea antiaeriană este dotată cu multiple complexe de producție occidentală, sovietică, proprie, printre acestea sunt Kub, S-200, S75 cu multiple copii iraniene similare sau mai avansate ale acestuia, HQ7 chineze, Tigercat, MIM-23B Hawk americane cu multiple copii iraniene al acestuia, Bavar 373 care ar fi  un fel de copie iraniană mai avansată decît S300 sovietic, Strela, Igla, Stinger de diverse generații, artileria antiaeriană divers calibru.

            Forțele navale iraniene dispun de circa 20 submarine, dintre care trei Diesel-electrice de producție FR model 877 Paltus, restul și acestea Diesel-electrice, sunt de producție iraniană de modelele Al-Chadir, Al-Sabehat, Qaaem, Nahag, nordcoreene Yugo. Forțele navale dispun de circa 80 nave de suprafață diverse modele, printre care 16 nave chineze cu rachete model Houdong, germane Kaman, producție proprie Sina, fregate proprii Moudge, Alvand, corvete proprii Bayandor, alte nave militare.

            În afară de cele menționate și Corpul Gărzii Revoluției Islamice dispune de o dotare multiplă de armament și tehnică militară, terestră, navală, aeriană, ceva mai avansată decât armata regulată, dintre care circa 110 nave de suprafață diverse destinații, multiple complexe operativ-tactice, alte complexe cu rachete cu o rază de acțiune mare, inclusiv de circa 2000 km, cum ar fi Fateh110, Zelzal3, Nazeat, Fajr3, Shahab3, Ghadr110, Ashoura, Sejjil, Qiam, Emad, Safir2, altele,  complexe antiaeriene rusești actuale, dintre care patru divizioane de S-300PMU2, 29 complexe Tor M1, în jur de 10 Panțîri S1, dispun de complexe proprii, copii modernizate ale unor modele străine Talash 1,2, Raad, Khordad, Mersad, Shahab Thaqeg, Ya Zahra-3, Misagh-1,2,3, Khatam al-Anbiya, sisteme de artilerie antiaeriană cu radiolocație integrată Bachmann,  Asefeh, Mesbah-1, copii modernizate ale unor modele de tancuri străine cum ar fi tancurile proprii Tiam, Zulfigar 1,2, Sabalan, Samsan, Mihr, Mobarez, Zafir74, blindate proprii copii ale celor străine, cum ar fi Tosan, Boragh, Rakhsh, Heydar7, structuri de război cibernetic, forțe speciale Quds, etc.

            Bugetul militar al Iranului poate depăși ușor cifra de 3,6% din PIB pentru ultimii ani, iar cifra ar fi de circa 15 miliarde dolari SUA, un buget nu prea mare comparativ cu alte state, dar unul care permite menținerea unor capacități militare satisfăcătoare.

Doar din datele superficiale de mai sus, este evident că, Forțele Armate ale Iranului sunt capabile să desfășoare operații militare de anvergură, terestre, aeriene și navale, să atace teritorii îndepărtate cu rachete cu rază mare de circa 2000 km, operații cibernetice și speciale, etc. Tehnica militară din dotarea Forțelor Armate ale Iranului este prea diversă, de diferite generații, cu prea multe proveniențe și tehnologii prea diverse, în mare parte cu o actualitate incertă, aspecte care complică prea mult utilizarea unor sisteme automatizate de comandă și control, unificarea sistemelor, interoperabilitatea/inter-schimbarea acestora, complică instruirea efectivelor, impune o logistică mult prea complicată, și în general este evident că dotarea aceasta multiplă nu va putea prea ușor concura cu tehnica militară modernă ale SUA, Israelului, etc. Important este totuși că, complexul industrial-militar iranian are capacități independente suficiente, pentru a produce componentele militare necesare, a munițiilor pentru toate sistemele de armament deținute, de producere a tehnicii blindate, aviație, nave de suprafață și submarine, rachete, inclusiv cu rază mare de acțiune, și de mentenanță al dotării respective. Aceste capacități militare și industriale ale Iranului, totuși impunătoare, împreună cu o motivare politico/religioasă respectivă a efectivului și a populației în general, va descuraja și pentru viitor o schimbare, prin metode militare directe din exterior, a conducerii politico-religioase actuale, iar un succes, privind schimbarea conducerii actuale iraniene, poate fi atins doar prin lucru subversiv în interiorul Iranului al actorilor interesați pentru a obține refuzul, fie și parțial, de a lupta al Forțelor Armate, cu identificarea unor lideri iranieni cu priză suficientă la populație, capabili să substituie rapid și eficient actuala conducere. Rezolvarea militară a problemelor cu acest stat nu va aduce rezultatele scontate, deoarece și în alte zone unde sa aplicat forța rezultatele pozitive sunt departe de realizare, mai ales că populația locală, se pare că nu prea este masiv receptivă la valorile democratice de model occidental, preferând modelul societății tradițional-religioase cu diferite forme politice de administrare apropiate de o dictatură.

Aspectele vizate, cât și lipsa susținerii largi pentru SUA privind acțiunile unilaterale asupra problemei nucleare a Iranului, poziția clară pro-menținere a acordului nuclear cu Iranul din partea UE, FR, Chinei, va aduce la continuarea discuțiilor asupra problemei vizate.  Cel mai probabil, conflictul se va finaliza printr-un compromis și aprobarea unui nou acord nuclear cu Iranul. Noul acord va permite instituirea unui control mult mai eficient asupra programului nuclear iranian și implicit va permite descurajarea agresivităților reciproce cu identificarea soluțiilor pașnice pentru rezolvarea problemelor de securitate din regiune.